BULINE SI STELUTE

de Max Lucado

Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau nişte omuleţi mici, din lemn, ciopliţi toţi de un tâmplar pe nume Eli. Acesta îşi avea atelierul pe un deal, de la a cărui înălţime se vedea întreg satul.
Fiecare omuleţ era altfel. Unii aveau nasul mare, alţii aveau ochii mari. Unii erau înalţi, alţii erau scunzi. Unii purtau pălărie, alţii purtau costum. Însă doăa lucruri le erau comune: toţi erau făcuţi de acelaşi tâmplar şi trăiau în acelaşi sat.
De dimineaţa până seara, zi de zi, omuleţii făceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celălalt. Fiecare omuleţ avea o cutie plină cu steluţe aurii şi o cutie plină cu bulinuţe negre. Cât era ziua de lungă îi vedeai pe străzile satului lipind steluţe sau buline unul pe celălalt.
Omuleţii drăguţi, din lemn lustruit şi frumos vopsiţi întotdeauna primeau stelute, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sărită, nu primeau decât buline.
Tot steluţe primeau şi cei talentaţi; unii puteau ridica greutăţi deasupra capului, alţii puteau sări peste cutii înalte. Mai erau unii care ştiau cuvinte dificile, iar alţii care cântau cântece frumoase.
Acestora toata lumea le dădea steluţe aurii.
Aşa se face că unii omuleţi aveau trupul plin de steluţe… Ori de câte ori primeau câte o steluţă se simteau atât de bine încât îşi doreau să mai facă ceva ca să poată primi încă una.
Alţii însă nu ştiau să facă prea multe lucruri şi aveau parte doar de buline. Pancinello era unul dintre aceştia din urmă.
Tot timpul încerca să sară cât mai sus, ca alţii, dar întotdeauna cădea la pământ. Iar când ceilalţi îl vedeau jos, se adunau buluc în jurul lui şi lipeau buline pe el. De multe ori se mai si zgâria în cădere, lucru pentru care mai primea buline negre.
Iar după aceea când încerca să le explice omuleţilor de ce căzuse, mereu spunea câte o neghiobie şi toţi se îngrămădeau să lipească şi mai multe buline pe el.
După un timp avea atât de multe, încât nu mai vroia să iasă pe stradă, se temea că va face iar ceva anapoda: cine ştie, o să-şi uite pălăria sau o să calce într-o baltă… şi imediat o să primeasca bulinuţe!!!
Adevărul este că avea atât de multe buline, încât ceilalţi omuleţi veneau şi îi lipeau altele fără nici un motiv.
„Merită mulţimea asta de buline negre”, îşi spuneau omuleţii unii altora.
„Este clar că nu e bun de nimic!”
După un timp, Pancinello a ajuns să creadă ce se spunea despre el:
„Aşa este, nu sunt bun de nimic!”, îşi spunea el.
În rarele dăţi când ieşea din casă stătea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simţea mai în largul lui.
Într-o zi, se întâlni cu un omuleţ total diferit de ceilalţi: nu avea nici steluţe, nici buline. Era din lemn şi atât. Era o fată pe nume Lucia. Să nu credeţi că oamenii nu încercau să lipească etichete şi pe ea! Încercau numai că nu ramâneau lipite ci cădeau.
Fiindcă nu avea nici o bulină, unii o admirau atât de mult încât se grăbeau să-i lipească o steluţă. Dar nici una nu stătea lipită. Alţii însă o priveau cu dispreţ fiindcă nu avea nici o stea şi atunci vroiau să îi lipească o bulină dar și aceasta cădea imediat.
„Ca ea vreau să fie”, îi trecu prin minte lui Pancinello.
„Nu mai vreau sa primesc etichete de la ceilalți!”
Așa că o întrebă pe Lucia cum se face că ea nu are nici o etichetă.
„Nu este mare lucru”, îi răspunse ea. „În fiecare zi mă duc să îl vad pe Eli.”
„Pe Eli?”
„Da, pe Eli, tâmplarul, îmi place să stau cu el în atelier.”
„Dar de ce?”
„Ce ar fi să descoperi singur? Du-te la el sus pe deal!”
Și cu aceste cuvinte, Lucia se întoarse și plecă.
„Dar crezi că-i va face plăcere să mă vadă?!?” strigă el după ea.
Însă Lucia nu-l mai auzi. Așa că Pancinello se întoarse acasă, se așeză la fereastră și începu să se uite cum alergau omuleții de colo-colo, lipindu-și etichetele unul pe celălalt.
„Dar nu este drept!”, își spuse el supărat. Și pe loc se hotărî să meargă la Eli. Se îndreptă spre deal și urcă pe cărarea strâmtă până ce ajunse în vârf.
Când intră în atelier, făcu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau URIAȘE. Scaunul era cât el de înalt. Ca sa vadă ce se afla pe bancul de lucru trebui să se ridice pe vârfuri. Ciocanul era lung cât brațul lui! Înghiți în sec și își zise:
„Eu aici nu rămân!”, și se îndreptă spre ieșire.
Dar chiar atunci își auzi numele:
„Pancinello, tu ești?”, se auzi un glas pătrunzător.
Pancinello se opri.
„Cât mă bucur să te vad, Pancinello! Vino mai aproape, vreau să te văd mai bine!”
Pancinello se întoarse încet și îl privi pe meșterul tâmplar, un bărbat înalt, cu o barbă stufoasă.
„Știi cum mă cheamă?”, îl întrebă Pancinello.
„Bineînțeles că știu, doar eu te-am creat!”
Eli se plecă, îl ridică de jos și îl așeza lângă el pe bancă.
„Hmm…”, murmură meșterul îngândurat, în timp ce se uita la bulinele negre ale lui Pancinello.
„Se pare că ai adunat ceva etichete…”
„Nu am vrut, Eli! Am încercat din răsputeri să fiu bun!”
„Pancinello, copilul meu, în fața mea nu este nevoie să te aperi! Mie nu-mi pasă ce spun ceilalți despre tine!”
„Chiar nu-ți pasă?”
„Nu, și nici ție nu ar trebui să-ți pese! Cine sunt ei – să împartă etichete bune sau rele? Și ei sunt tot omuleți de lemn ca tine. Nu contează ce gândesc ei, Pancinello. Contează doar ceea ce gândesc eu, iar eu cred că ești o persoană tare deosebită!”
Pancinello începu sa râdă:
„Eu, deosebit? De ce aș fi deosebit? Nu pot să merg repede, nu pot să sar, vopseaua mi se duce. De ce aș însemna ceva pentru tine?”
Eli se uită la Pancinello, își puse mâna pe umărul lui micuț ș spuse încet:
„Fiindcă ești al meu, de aceea însemni foarte mult pentru mine!”
Nimeni…, niciodată… nu-l mai privise astfel pe Pancinello… și în plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui! Nici nu mai avea cuvinte…
„În fiecare zi am sperat că vei veni la mine”, continuă apoi Eli.
„Am venit fiindcă m-am întâlnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete”, răspunse Pancinello.
„Știu, mi-a povestit despre tine.”
„De ea de ce nu se prind etichetele?”
„Fiindcă a hotărât că este mai important ce gândesc eu despre ea, decât ce gândesc alții. Etichetele se lipesc de tine doar dacă le lași!”
„Cum adică?”
„Etichetele se lipesc doar dacă le consideri importante. Dar cu cât te încrezi mai mult în dragostea mea, cu atât mai puțin îti pasă de etichetele pe care ți le pun ceilalți oameni. Înțelegi?”
„Păi, nu prea…”
Eli zâmbi.
„Vei înțelege cu timpul. Acum ești încă plin de buline negre.
Deocamdată îți va fi de ajuns să vii la mine în fiecare zi, iar eu îți voi aduce aminte cât de important ești pentru mine.”
Eli îl puse jos pe Pancinello. În timp ce acesta se îndrepta spre ușă, Eli îi spuse:
„Nu uita, esti o persoană deosebită fiindcă eu te-am creat! Iar eu nu greșesc niciodată!”
Pancinello nu se opri din mers, dar gândi:
„Cred că Eli chiar vorbește serios. Poate are dreptate!”
Și chiar în clipa aceea căzu de pe el o bulină… Viața este simplă… noi o complicăm… doar fii, doar fii exact așa cum ești!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s