DIMENSIUNEA MULTICULTURALA PRIVITA DE CATRE UN PSIHOTERAPEUT INTEGRATIV ROMAN

Giulia Negură

Motto:
Multiculturalitatea apare ca „un discurs tipic pentru o
modernitate târzie care își asumă experiența socială a diversității și diferenței” (Bhikhu Parekh)


Ca ,,ideologie a diversității culturale” (Parekh, 1997), multiculturalitatea ne îndeamnă la acel joc social al toleranței în care statul de drept asigură suficientă libertate grupurilor, de o etnie diferită de cea majoritară, pentru conservarea propriei identități, în forma unei conștiințe secundare complementare identității dominante. Resituarea permanentă a raporturilor majoritate-minoritate, în contextul atât de actual al globalizării, promovează, ca și condiție sine-qua-non, înțelegerea, acceptarea și afirmarea diversității în universalitate.

Dar ce este multiculturalitatea?
C.W.Watson (2000) circumscrie multiculturalismul implicațiilor politice și filosofice presupuse de coexistența modalităților variate de situare a omului în lume și de modul în care diferite entități culturale luptă pentru recunoaștere, atât în cadrul statului național, cât și în sistemul global. Multiculturalismul pare să răspundă necesităților unei lumi în schimbare, în care exprimarea diverselor identități capătă forma unor răspunsuri în fața provocărilor aduse atât de către statul național, cât și de către sfera transnațională și globală.
Pornind de la aceste considerente, aflându-ne la granița dintre socio-politic și psihologic, ne punem în mod legitim întrebarea: Cum este atins cadrul psihoterapeutic de ceea ce presupune multiculturalitatea? Cum putem vorbi despre psihoterapie și multiculturalitate?

Sunt un psihoterapeut român de culoare integrativă. Pentru noi, una dintre principalele caracteristici ale practicii terapeutice este multiculturalitatea. Dar ce presupune aceasta, abia acum pot să înțeleg.
Știam câte ceva despre acest subiect, așa, din cărți, din teorie. Dar nu este totul să știi citind despre, cel mai aroape de a ști despre este a face despre. Și am făcut.

Aștept cu mare nerăbdare și emoție primul meu pacient. Discut în prealabil cu ea pe e-mail pentru stabilirea detaliilor organizatorice, dar nu bănuiesc nimic. Scrie frumos, coerent și corect în limba română. Apreciez acest aspect și-l las să facă parte dintr-o primă impresie despre pacient. Terapia, practic, începuse deja. Și vine la cabinet: tânără, frumușică, îngrijită, cochetă, nu foarte curajoasă, dar asertivă. Relativ ușor de citit. Și totuși, … destul de curând aflu că pacientul care tocmai îmi trecuse pragul cabinetului, în care îmi pusesem toate speranțele, era de etnie sârbă. Nu că ar fi fost ceva rău, din contră. Era doar ceva neașteptat, ceva la care nu mă gândisem și pentru care nu mă pregătisem Și așa a început, pentru mine, multiculturalitatea.

Din perspectiva mea, ca psihoterapeut, multiculturalitatea înseamnă a accepta necondiționat valorile și specificitatea culturală a pacientului din fața mea. La început m-am temut puțin. Putea fi dificil sau putea fi ușor să fac acest lucru. Curând însă, am înțeles că, fără a cântări apriori cum va fi, cel mai important era să mă informez despre entitatea culturală din fața mea. Pentru a putea crea o relație cu cineva, indiferent cât de asemănător sau diferit este în raport cu tine, trebuie să-l cunoști mai întâi. Deci, multiculturalitatea mai presupune și cunoașterea celuilalt. Iar dacă adaugi ca ingredient curiozitatea, în loc de orice altă emoție, succesul este foarte aproape de reușită. Fiind curios, anxietatea de necunoscut dispare, făcând loc și spațiu cunoașterii.
Am avut, astfel, odată cu acest început, posibilitatea de a-mi testa maniera de aplicare în practică a cunoștințele pe care proaspăt le acumulasem, despre multiculturalitate.
Știam de la Ken Evans (2010, p.63), psihoterapeut, formator și supervizor în Psihoterapie Integrativă și Gestalt Terapie de nivel european, că ,,Psihoterapeutul integrativ, susținut de baza fenomenologică a orientării sale terapeutice, adoptă o poziție unde toate fenomenele sunt acceptate ca ,,normale”, ca realitate subiectivă a unei persoane. Astfel, psihoterapeutul integrativ poate transcede culturile, respectând perspectiva unică asupra lumii și valorile pacientului, și, în consecință, permite chestiunilor culturale să influențeze procesul și direcția lucrului terapeutic”. De asemenea, mai știam că integrativitatea în practica terapeutică pornește de la punctul de vedere holistic, care presupune înțelegerea fiecărui pacient în cadrul său de referință, deci, în specificitatea mediului său socio-cultural.
Și am făcut acest lucru. Am ținut cont de aria culturală din care pacienta mea provenea. Am aflat, de exemplu, despre faptul că sârbii utilizează două alfabete, chirilic și latin, și majoritatea sunt de origine ortodoxă, pe stil vechi, urmând calendarul iulian. La o a doua ședință de terapie, am întâmpinat-o, fără să știu să citesc, cu un ,,Добродошли на мене!” (,,Bine ai venit la mine!”), ceea ce a bucurat-o foarte mult. I-am arătat respect pentru valorile proprii și considerație pentru ceea ce ea reprezenta. Și asta a contat: a consolidat alianța terapeutică într-un fel în care mie îmi păsa de ea și am lăsat ca acest lucru să se vadă.
Tot din teorie învățasem că ,,Terapeutul integrativ nu este un observator detașat, dar lucrează cu o atitudine orizontală, încercând să evite ierarhiile atunci când descrie comportamentul (pacientului)” (Evans, 2010, p.63). Astfel că, fără a intra în terapie cu un fals sentiment al superiorității sau inferiorității propriei culturi, am evitat să fac comparații între un reprezentant al culturii române, majoritare, care eram eu (terapeutul) și reprezentantul unei culturi minoritare, pacienta mea. Și mi-a ieșit destul de bine. Am experimentat că a fi diferit nu înseamnă și a fi altfel, într-un sens negativ. Dacă era diferită față de mine, nu reprezenta un obstacol în calea dezvoltării sale personale, iar dacă era la fel ca mine, de asemenea, nu avea importanță. Ceea ce avea importanță era să o pot vedea pe ea așa cum era, în comparație doar cu sine însăși. Eu îi oglindeam numai emoțiile, gândurile și comportamentul, fără a face aprecieri și evaluări din perspectiva judecăților de valoare.
Pe tot parcursul desfășurării procesului terapeutic m-am străduit, și am reușit, să utilizez pentru pacienta mea multi-culturalitatea și trans-culturalitatea, aproape ca pe niște tehnici terapeutice. Prin multi-culturalitate am obținut o cunoaștere a ei, folosindu-mi propriile puncte de referință, propriile concepții despre lume și viață, iar prin trans-culturalitate mi-am completat cunoașterea cu caracteristici ale culturii sale.  Astfel, cele două dimensiuni descrise de  Eleftheriadou s-au întrețesut într-o frumoasă abordare integrativă: ,,Multi-culturalitatea implică folosirea propriilor puncte de referință pentru a înțelege o altă persoană, în schimb trans-culturalitatea subliniază nevoia de a trece peste diferențele culturale” (1994, p.31).
Nu este puțin lucru să încerci să înțelegi fără să judeci, fără să cântărești. Dar, ca terapeuți, așa este potrivit să procedăm. Multiculturalitatea în psihoterapie presupune a fi sensibil la diversitate. Astfel, unul dintre obiectivele pe care trebuie să le avem în vedere cu pacienții noștri care fac parte, mai mult sau mai puțin, dintr-o categorie, de orice gen, alta decât cea din care facem noi parte, este referitor la a le oferi șanse egale în tratament, fără discriminări sau etichetări inutile. Și, legat de acest aspect, este foarte important ca terapeuții ,,să-și cunoască moștenirea culturală și rasială și modul în care le afectează procesul terapeutic” (Nelson-Jones, 2009, p.256). Iar ca o completare la această idee, adăugăm ca important faptul că terapeuții este necesar să-și cunoască și sensibilitățile pe care le au la oricare dintre diferențele ce ar putea exista între ei și pacienții lor. Aceste diferențe cu siguranță se pot constitui, la un moment dat, în autentice contratransfere care, dacă nu pot fi stăpânite într-un mod benefic pentru pacient, este posibil să altereze procesul și relația terapeutică. Este util ca terapeuții să privească cu o reală introspecție în trecut sau în prezent pentru a vedea dacă experiența lor de viață i-a pus față în față cu aspecte ale diversității culturale și, mai ales, ce ecouri au produs evenimentele asupra lor. Iar dacă există răni, ele trebuie vindecate, înainte ca multiculturalitatea să se constituie ca un obstacol în munca pe care o desfășoară cu pacienții. Aceasta înseamnă ceea ce Nelson-Jones numește ,,a fi conștienți de reațiile noastre emoționale negative și de stereotipurile și noțiunile preconcepute pe care le-am putea avea față de grupurile difetite cultural și rasial” (2009, p.256).
Avem o sarcină grea, ar putea spune unele voci. Grea, deoarece contemporaneitatea nu ne oferă un cadru prea prietenos pentru a putea face acest lucru. Psihoterapeutul, de orice orientare, dar mai ales cel integrativ, este astăzi pus în fața unui paradox al societății actuale. Paradoxul constă în aceea că, deși în plan ideologic sunt promovate valori sănătoase din punct de vedere socio-cultural, în practică sunt antrenate un tip de sub-valori. Iar provocarea pe care psihoterapia o încearcă, alături de alte domenii sociale importante, precum educația, este să facă față și să țină piept acestei pervertiri greu de acceptat.
Este probabil o trăsătură comună cel puțin societăților europene, iar România se poate înscrie undeva între primele locuri. Chiar dacă acest lucru nu ne este pe plac, trebuie să acceptăm că trăim într-o epocă a crizei, o criză economică, o criză socială, dar mai ales o criză a valorilor și a culturii. Societatea de consum ne-a adus o serie de beneficii și avantaje, dar și o serie de non-beneficii și dezavantaje. Între acestea din urmă se poate număra și consumul exagerat, necontrolat și aproape manipulator de publicitate. Cumpărăm aproape orice doar pentru că este la ofertă. Iar cultura nu este la ofertă! La ofertă sunt majoritatea non-valorilor sau sub-valorilor pe care, cu mare satisfacție le cumpărăm! Și așa arată comerțul capitalist. Iar dacă la ușa cabinetului se prezintă pacientul virusat, fără măcar ca el să știe, sarcina de devirusare este și mai grea. Și legenda meșterului Manole prinde din nou viață: ceea ce terapeutul clădește, mass-media doboară. Iar această muncă de Sisif, de multe ori, nici măcar nu are sorți de izbândă.
Dar, așa cum psihoterapia ne insuflă, indiferent cât de grele ne par problemele hărților noastre mentale, ne îmbărbătăm cu optimism. Societatea nu este pierdută în totalitatea ei. În România post-comunistă există două categorii de indivizi sociali: aceeia care au îmbrățișat, mai mult sau mai puțin conștient la vremea respectivă, valorile decenței și ale bunului simț, promovate de societatea comunistă și asimilate ca atare, și aceeia care nu au avut oportunitatea să descopere viața fără drepturi, doar cu obligații, copiii democrației de astăzi. Mentalitățile diferă atât de mult uneori, încât ne punem întrebarea, cum vom putea noi, psihoterapeuții de ieri să vindecăm pacienții de astăzi? Ce instrumente și ce argumente avem pentru a putea uita să spălăm pungile de plastic, să le aruncăm și să ne amintim că acum nu mai este nevoie să le refolosim? Pacienții noștri nici măcar nu au auzit despre pungile de plastic. Și totuși, printr-un fel de multiculturalitate care transcede timpurile, în aceeași societate, terapeuții de ieri se vor întâlni cu pacienții de azi. La aceeași masă, cu farfurii diferite, indivizii sociali se vor bucura de bucatele pe care prezentul le oferă.
Ca o concluzie, putem sublinia că în psihoterapie, multiculturalitatea presupune afirmarea diversității și străduința pentru a crea un spațiu al dialogului și al respectului pentru diversitate. Din acest punct de vedere, mai putem observa faptul că psihoterapia integrativă ar putea fi considerată soluția mult căutată, și poate cea mai eficientă, la reala problemă a consilierii minorităților etnice și sub-culturale. Dialogul în diversitate ar putea constitui calea către înțelegerea valorilor, stilului de viață și culturii pacienților de diferite etnii, rase, sexe, orientare sexuală și oricare alte categorii diferite majorității sau diferite și defazate față de valorile trecutului. Astfel, psihoterapia integrativă poate deveni, între altele, o cale pentru integrarea componentelor specific culturale cu cele general-universale, sub semnul individualității pacientului.

Și pentru a încheia povestea … Am aflat despre multiculturalitate într-una dintre cele mai interesante căi posibile, prin propria experiență. A fost frumos, a fost și greu, dar, ceea ce este cel mai important, a fost provocator, iar când există provocare, toate canalele experiențiale sunt deschise pentru a primi și a oferi. Am primit un suflet dezgolit căruia i-am oferit sprijin și încredere.
Acesta este echilibrul!

Bibliografie:
Nelson-Jones, R. (2009), Manual de consiliere. Învață ce să spui ca să ajuți, Editura Trei, București.
Parekh, B. (1997), Religion and Public Life, în Tariq Modood (ed.), Church, State and Religious Minorities, Policy Studies Institute.
Watson, C., W. (2000), Multiculturalism, Open University Press, Buckingham, Philadelphia.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s