REZOLVARE CREATIVA DE PROBLEME

Elena-Carmen Țuca

“Imaginaţia este procesul psihic de operare cu imagini mintale, de combinare sau construcţie imagistică tinzând spre producerea noului în forma unor reconstrucţii imagistice, a unor tablouri mintale, planuri iconice sau proiecte.” (P.Popescu–Neveanu, Dicţionar de psihologie). Strâns legat de termenul de imaginaţie este creativitatea ce reprezintă ansamblul “factorilor subiectivi şi obiectivi care duc la realizarea, de către indivizi sau grupuri, a unui produs original şi de valoare”, după cum afirmă Alexandru Roşca.
Deşi imaginaţia reprezintă componenta principală a creativităţii, creaţia de valoare reală presupune de asemeni motivaţie, dorinţa de a realiza ceva nou, ceva deosebit, şi voinţă, perseverență în a face numeroase încercări şi verificări.
Termenul de creativitate îşi are originea în cuvântul latin „creare”, care înseamnă „a zămisli”, „a făuri”, „a crea”, „a naşte”. Însăşi etimologia cuvântului demonstrează că termenul de creativitate defineşte un proces, un act dinamic care se dezvoltă, se desăvârşeşte şi cuprinde atât originalitatea cât şi scopul.
Termenul şi noţiunea generică au fost introduse pentru prima dată, în anul 1937, de psihologul american G.W. Allport în urma înţelegerii de către acesta a faptului că substratul psihic al creaţiei este ireductibil la aptitudini şi presupune o dispoziţie generală a personalităţii spre nou, o anumită organizare a proceselor psihice în sistemul de personalitate, înlo-cuieşte şi include în baza unei inter-pretări noi, ştiinţifice, vechii termeni de spirit inovator, inventivitate, talent.
De-a lungul timpului, din dorinţa de dezvoltare a spiritului creativ, s-au conceput diverse metode care, pe de o parte combat blocajele, iar pe de alta, favorizează asociaţia cât mai liberă a ideilor, utilizând astfel la maximum resursele inconştientului. După cum menţionează şi Cosmovici, câteva dintre cele mai folosite metode de rezolvare creativă de probleme sunt:
1) Brainstormingul, cea mai cunoscută metodă creată de Osborn, este utilizată în condiţiile unei activităţi de grup şi are următoarele reguli: „judecata critică este exclusă”, „cât mai multe idei”; „daţi frâu liber imaginaţiei” şi „combinările şi ameliorările sunt binevenite”. La un moment dat ideile abundă, apoi se răresc şi în cele 45-60 de minute inspiraţia se diminuează, şedinţa încheindu-se.
2) W. Gordon, convins de valoarea psihanalizei şi deci de rolul hotărâtor al inconştientului a dezvoltat modelul Sinectica inovată. Cum potrivit acestei doctrine „sinele” se exprimă prin metafore, în centrul metodei se află strădania de a găsi metafore în relaţie cu problema prezentată. Se formează un grup de 6-8 persoane de diferite profesii. Mai întâi se face „străinul familiar” adică se clarifică bine dificultăţile problemei. Apoi se transformă „familiarul în ceva străin”, adică se caută metafore, comparaţii, personificări. După ce se formulează circa 20 de analogii-metafore, aceleaşi persoane studiază împreună cu specialiştii soluţionarea optimă a problemei, sugerată de una sau alta din metafore.
3) Metoda 6-3-5. Este vorba de împărţirea unei adunări în grupuri de 6 persoane, în care fiecare propune 3 idei într-un timp maxim de 5 minute. Primul grup discută problema şi, pe o fişă, sunt trecute trei idei, fiecare fiind capul unei coloane ce se va completa de către celelalte grupuri. După 5 minute, fişa este trecută de la un grup la altul, fiecare adăugând alte 3 idei în coloane. Conducătorul strânge foile, le citeşte în faţa tuturor şi se discută pentru a se hotărî care din propuneri să fie însuşită.
4) Phillips 6-6. În această metodă, între 30 şi 60 de persoane se grupează în echipe de câte 6, urmând a discuta problema timp de 6 minute. La final fiecare grup îşi anunţă părerea. Urmează o discuţie generală, ce poate dura maxim 30 de minute, în urma căreia se vor trage concluziile.
5) Discuţia panel. Discuţia propriu-zisă se desfăşoară într-un grup restrâns – juraţi – format din persoane foarte competente în domeniul respectiv. Ceilalţi – pot fi zeci de persoane – ascultă în tăcere ceea ce se discută. Aceştia pot interveni prin bileţele trimise „juraţilor”. Bileţelele sunt din hârtie colorată: cele albastre conţin întrebări, cele albe – sugestii, cele roşii – păreri personale. Mesajele sunt primite de unul din membrii participanţi la dezbatere, numit şi „injector de mesaje”, care introduce în discuţie conţinutul unui bileţel atunci când se iveşte un moment prielnic. Discuţia e condusă de un „animator”.
Alex Osborn şi Sid J. Parnes (1950) au dezvoltat modelul rezolvării creative a problemelor (CPS), denumit și procesul Osborn-Parnes, care este aplicabil în orice situaţie de viaţă, muncă, joc, cercetare, organizare, relaţii psiho-sociale.
În reprezentare grafică, CPS evocă coloana lui Brâncuşi. Romburile sugerează cele două procese complementare: divergenţa (aptitudinea intelectuală de generare creativă, cu fluenţa și viteză, a unor soluţii multiple, originale, neobişnuite, diverse, și elaborate la o problema stabilita) şi convergenţa (aptitudinea intelectuală de a evalua în mod logic idei/soluţii, de a critica şi a opta pentru soluţia cea mai avantajoasă a unei probleme date, dintr-o selecţie de soluţii), care alternează în cele şase etape ale modelului:
1. Identificarea zonei de interes: care este scopul, dorinţa sau provocarea pe care vrei să o lucrezi
2.Stabilirea datelor: identificarea tuturor factorilor, întrebărilor şi sentimentelor implicate, folosindu-se întrebările „Cine?”, „Ce?”, „Când?”, „Unde?”, „De ce?” şi „Cum?”
3. Formularea problemei asupra căreia te vei focusa.
4. Generarea ideilor pentru descoperirea tuturor soluţiilor posibile prin care s-ar putea rezolva problema.
5. Identificarea soluţiei: după ce s-au stabilit criteriile de evaluare, ideile sunt atent analizate pentru a fi selectate una sau mai multe soluţii optime.
6. Obţinerea acceptării soluţiei: realizarea unui plan de acţiune pentru ca ideea aleasă să poată fi pusă în practică cu uşurinţă, precum şi stabilirea timpului necesar aplicării planului.
Rezolvarea creativă de probleme este un proces flexibil şi utilizarea lui depinde de specificul situaţiei. Etapele modelului pot fi parcurse pe rând sau dacă deja există o problemă gata formulată, se poate trece direct la pasul în care se generează ideile.
Ceea ce deosebeşte procesul Osborn-Parnes de alte modalităţi creative de rezolvare a problemei este că utilizează atât gândirea divergentă, cât şi pe cea convergentă la fiecare etapă a metodei. Fiecare pas începe cu gândire divergentă, căutându-se mai multe alternative, însă se încheie cu cea convergentă, ce constă în evaluarea şi selectarea a ceea ce s-a identificat.
Şi, după cum afirmă şi Kenneth Kay „Dacă rezolvăm un conflict în mod constructiv, îi îndreptăm energia înspre creativitate şi dezvoltare”.

BIBLIOGRAFIE:

1.Cosmovici Andrei (1996), Psihologie generală, Editura Polirom, Iaşi
2.Notes from Gary Davis’s Creativity is Forever (1998), Kendall Hunt Publishing(http://members.optusnet.com.au/charles57/Creative/Brain/cps.htm)
3.Popescu–Neveanu P. (1978), Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti
4.Runco A. Mark (1994) Problem finding, problem solving, and creativity, New Jersey, Greenwood PUBLISHING GROUP
5.Treffinger, D. (2000). Practice Problems for Creative Problem Solving (3rd ed.). Austin, Texas: Prufrock Press Inc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s