PARINTE – LIMBAJ – RELATIE

Claudia Patarlageanu

Copiii voștri nu sunt copiii voștri.
Sunt fiii și fiicele chemării vieții la viață,
Vin prin voi, dar nu din voi
Și chiar dacă sunt alături de voi, nu vă aparțin.
Puteți să le dăruiți dragostea, dar nu și gândurile voastre
Căci ei au propriile gânduri”.
Khalil Gibron

Descoperind acest citat, m-a bucurat foarte tare deoarece mi-a oferit introducerea pe care o căutam pentru a pune pe hârtie ceea ce doream a scrie.
Foarte des în ultimul timp m-am confruntat cu situații conflictuale între părinți-copil, datorită unei lipsei comunicării între cele două părți. Adultul este pur și simplu acaparat de probleme, de responsabilități, de activități pe care trebuie să le îndeplinească acasă fiindu-i imposibil să mai lase loc și pentru copil iar copilul are nevoile lui și din neștiință sau de teamă nu și le exprimă și atunci începe un schimb de replici între cele două tabere. Părinții sau părintele spune că nu se poate împărți și că are treabă de făcut tot pentru el/ei iar copilul deranjat de faptul că nu primește atenția părinților începe să se manifeste pedepsindu-și părinții în diverse moduri – reproșuri, vorbe ironice, refuzul de a participa atunci când i se cere ceva, ieșiri gălăgioase fără un motiv clar, etc.Un adolescent îi spunea mamei „ce crezi că pentru mine viața este roz!” într-un context destul de plăcut deoarece urma să primească niște adidași și trebuia să-i încerce, dar în acel moment el nu avea dispoziția necesară pentru așa ceva iar apoi a urmat o serie de reproșuri spuse pe un ton ce nu putea lăsa indiferent pe nimeni. Recunosc că tonul și ceea ce-i spunea mamei m-a deranjat foarte tare, dar nu am intervenit în nici un fel de față cu auditoriul și am preferat să merg cu el într-un loc separat, liniștit pentru a putea afla ce-l deranjează atât de mult de-și pedepsește mama în public. Fiind departe de toți ochii curioși și acuzatori, am aflat că nu are supărări foarte mari, dar este deranjat de atitudinea mamei deoarece consideră că nu-i oferă prea multă atenție atunci când își dorește el – fie din cauză că face altceva sau vrea să se uite la televizor sau pur și simplu că este mult prea obosită și nu mai are resursele necesare pentru a-i oferi atenția ei. Din punctul lui de vedere mama trebuie să fie prezentă și disponibilă pentru el în pemnanență, fără ca el să țină seama de restul – de oboseală, responsabilități, etc. Întrebându-l cum s-ar simți dacă o persoană dragă s-ar purta cu el așa cum s-a purtat cu mama lui în fața audienței, după o scurtă perioadă de timp, și-a conștientizat comportamentul și mi-a spus foarte sincer că nu i-ar plăcea. Acela a fost momentul în care a reușit să empatizeze cu mama lui și l-a ajutat deoarece mai târziu am aflat că și-a cerut scuze pentru comportamentul pe care l-a avut.
Într-o familie, comunicarea este esențială atât între părinți cât și între copii și părinți deoarece în lipsa ei apar cele mai multe probleme. Un copil nu va afla niciodată ceea ce ne deranjează sau ce nevoi avem dacă nu i le vom comunica iar el la rândul lui dacă nu este ascultat nu-și va putea comunica nevoile pentru a le putea satisface.
Copiii au nevoie de noi în anumite momente iar atunci își doresc toată ființa noastră, nu numai urechile și gura noastră, ne vor cu totul și numai astfel vom putea comunica cu ei în momentul în care lăsăm totul și ne oferim lor. În acele momente nu mai există televizor, calculator, spalat vase, etc. Pe scurt, limbajul nonverbal trebuie să fie în concordanță cu cel verbal deoarece chiar dacă suntem numai urechi la ceea ce ne spune copilul limbajul nonverbal îi transmite un alt mesaj – lipsă de interes, poate ascundem ceva, etc.
A avea o relație caldă cu copilul, bazată pe încredere poate constitui baza unei relații pozitive, cu ajutorul căreia îl vom putea ajuta să treacă peste dificultăți la orice vârstă. Pentru a dezvolta legătura pozitivă cu copilul nostru ar fi ideal să fim atenți și la limbajul nonverbal. Tonul vocii, limbajul corporal, cuvintele rostite ne pot ajuta să stabilim o legătura mai bună cu el. O voce caldă, îmbrățișarea, mângâierea, crearea unui spațiu intim în care nu mai au loc alte elemente perturbatoare ca telefonul, revista, cartea, televizorul ne ajută să creăm acea atmosferă caldă în care putem comunica cu sufeltul. Pentru a-i comunica că suntem în totalitate alături de el ar fi ideal să-i vorbim de la nivelul lui, nu din picioare sau de pe scaun ci privindu-l în ochi, sfătuindu-l și pe el să ne privească în ochi pentru a ne vedea și asculta – este necesar să fim acolo – atunci, împreună, cât se poate de relaxați și disponibili pentru nevoile copilului. Este un exercițiu extrem de dificil de realizat mai ales când te afli într-o stare de tensiune, dar este și o alegere până la urmă deoarece stabilești ce rol vrei să joci, de părinte autoritar – certând copilul sau de părinte conștient de nevoile copilului ce realizează că copilul se poartă cu un motiv într-un fel puțin dezirabil și dornic să afli ce se întâmplă cu el. Este o postură extrem de familiară mie în relația cu copiii mei, mai ales cu fetița mea de 5 ani care este extrem de geloasă pe frățiorul mai mic și are anumite răbufniri. Trecând prin toate stările și posturile de părinte am descoperit că comunicăm mult mai bine la acest nivel decât la cele care implică autoritatea, interdicțiile. De când a apărut frățiorul mai mic, orice observație i se face, consideră că este certată, generalizează și totul devine o nenorocire și observând că nu poți relaționa cu ea în nici un fel în aceste momente, am reușit performanța de a trece peste cuvinte, reproșuri și urlete și reușind să-mi păstrez calmul să pot purta o conversație cu ea în așa fel încât să simtă că poate spune tot ceea ce o deranjează pentru a se elibera de tensiune iar spațiul în care se întâmplă totul este intim și liniștit – este în pat, tolănite, ea în brațe la mine sau cu picioarele pe mine și am constatat că totul se termină mult mai bine pentru ea. Recent după un astfel de moment tensionat, i-am spus că pentru mine este mai important să știu ce se întâmplă cu ea și ce o supără și asta mă determină să trec peste orice supărare sau nemulțumire a mea. Pot spune că a încântat-o, chiar dacă nu mi-a spus, dar am observat cum i s-a schimbat starea. În momentele noastre de acest gen întotdeauna îi spun și ce m-a deranjat, dar îi dau posibilitatea să-mi spună tot ce o deranjează chiar dacă este un lucru urât din punctul ei de vedere.
Pe această temă pot continua destul de mult, dar am să închei afirmând că, copiii sunt cei ce ne deschid nenumărate uși spre comunicare și dacă dorești să fi autentic, acolo – atunci trebuie să fi deschis și să-ți mobilizezi toate resursele alături de iubirea necondiționată. Nu ni se cuvine nimic și nu consider că trebuie să trăim cu impresia că ei sunt niște jucării drăguțe care trebuie să execute tot ceea ce li se cere. Copiii au dreptul să fie primiți și îmbrățișați așa cum sunt fără să ne transformăm în tartorii – important este să găsim acea cale de a relaționa, de a ne face înțeleși, de a le transmite valori pozitive, de a-i educa frumos și de a-i iubi pentru a le oferi o bază solidă pentru viața adultă.
Prea adesea subestimăm puterea unei atingeri, unui zâmbet, a unui cuvânt bun, a unei urechi care ascultă, a unui compliment sincer sau a oricărui gest infim de grijă față de ceilalți, care însă au capacitatea de a schimba lumea în jurul nostru.” (Leo Buscaglia)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s