CUM ALEGEM ACTIVITATILE DIN TIMPUL LIBER PENTRU COPII

Luminița Iordache

De curând am trecut printr-o experiență pentru care nu eram pregătită. Am ales să o împărtășesc cu voi pentru că mi se pare deosebit de importantă atât pentru adulți dar, mai ales, pentru cei care au copii.
Cei mai mulți dintre noi alegem, la un moment dat, să facem diverse cursuri, fie pentru dezvoltare personală, fie pentru timpul nostru liber, de cele mai multe ori o facem, însă, din nevoia de socializare, din nevoia de a întâlni oameni care au aceleași preocupări ca noi.
Prietenii, mai mulți sau mai puțini, au acum „viața” lor, familii și copii, joburi care abia dacă le mai lasă timp pentru propriile familii…Unde să-și mai găsească timp de petrecut și cu noi, cum o făceau în vremea studenției? Astfel, ne vedem nevoiți să apelăm la diverse firme, asociații, organizații etc. care pun la dispoziție o gamă largă de servicii de divertisment cum ar fi școlile de dans, actorie, grupurile de dezvoltare personală, cluburile sportive etc.
Până aici totul e minunat, există pe piață sute, poate chiar mii de astfel de locuri unde să ne petrecem timpul liber pe care îl mai avem, după ce am epuizat lista de obligații de serviciu, ne-am luat copiii de la școală, am fost la cumpărături, am pregătit și masa pentru cei dragi, asta dacă nu cumva avem pe cineva care să facă asta în locul nostru. Practic ne-am dus la îndeplinire toate îndatoririle și, în sfârșit, avem o oră de petrecut doar pentru noi.
Tot la fel procedăm și în cazul copiilor noștri. Timpul este prea scurt, între momentul în care îți lași copilul la școală dimineață și momentul în care trebuie să ajungi la birou, pentru a mai putea socializa, ce să mai spunem de împrietenit cu părinții colegilor din clasă? De legat prietenii la școală (cel puțin la vârstele mici) aproape că nici nu se pune problema. Abia dacă știm cum îi cheamă pe colegii din clasa copilului, iar la ședințele cu părinții nici nu ai timp să-ți privești în ochi interlocutorii dar să mai înfiripezi o discuție care ar putea conduce la o eventuală ieșire în parc cu copiii, că doar sunt colegi și n-ar fi rău să se împrietenească. Astfel, ne vedem nevoiți să-i găsim și copilului un loc bine organizat în care să socializeze cu copii de vârsta lui și care au preocupări similare.
Parcul este prima dintre opțiuni. Credeți-mă, am încercat! Merg zilnic în parc cu copilul, mă bucur alături de el că se joacă și este foarte sociabil și de fiecare dată când plecăm dorește să-și invite prietenii de joacă acasă. Ușor de zis, greu de făcut, asta pentru că, mai întâi trebuie să-i cunoști pe părinții copilului, apoi trebuie să-și dorească și ei să te cunoască și apoi trebuie să mai treacă ceva timp de întâlnit în parc, pentru ca, mai târziu să faceți schimb de numere de telefon să vă dați întâlnire cu copiii tot în parc și , cine știe, poate într-un final s-ar putea să fiți vecini și în zilele ploioase, poate n-ar fi rău, să beți o cafea împreună, „la mine sau la tine” în timp ce puștii se joacă pe covorul din sufragerie… Eu nu am ajuns până aici, tot mai tatonez terenul cu părinții copiilor din parc care, rareori se întâmplă să fie aceiași.
Din nevoia de a-mi ajuta copilul să socializeze cu copii de vârsta lui și, mai ales, de a-i oferi un mediu sănătos și creativ în care să o facă, am ales să urmeze cursurile unei școli de actorie. Minunat, puștiul e talentat, nu prea știe el cum e cu exprimarea nevoilor și emoțiilor într-un mod adecvat, însă reușește cu ușurință să relaționeze cu ceilalți și, mai ales, este foarte creativ. Așa că i s-a potrivit mănușă activitatea aleasă în mod spontan de mine și timp de un an și jumătate a mers cu mare plăcere, o dată pe săptămână, la porția de joacă, cu noii lui colegi, alții decât cei de la școală. Am sperat că măcar acolo își va găsi un prieten pe care să îl poată lua și acasă, însă, nici de această dată, timpul nu a ținut cu noi, părinții fiind prinși între parcarea pe loc nepermis și lăsatul sau luatul odraslei din dotare.
Ceea ce nu știam, însă, când am ales să-mi duc copilul la o astfel de activitate era modul în care funcționează aceste firme și, prin urmare nu am știut cum să fac o selecție și ce documente trebuie să solicit.
Scopul acestor firme este acela de a-și vinde serviciile, dar mai ales, de a-și fideliza clienții. Principala modalitate de fidelizarea clienților este exploatarea comportamentului de atașament. Voi descrie mai jos cum funcționăm din perspectiva atașamentului.
J. Bowlby este cel care a pus bazele teoriei atașamentului observând comportamentul bebelușilor prin care își asigurau proximitatea față de o figură de atașament, absolut necesară supraviețuirii. Astfel, după modul în care se formează, există trei stiluri de atașament: Sigur, Nesigur – evitant și Nesigur – anxios.
Persoanele cu un stil de atașament sigur care aleg să urmeze aceste cursuri sunt cel mai dificil de fidelizat. De cele mai multe ori vin, experimentează, învață, își iau de acolo exact ce și cât au nevoie, apoi pleacă cu ușurință spre o altă activitate care să le facă plăcere și din care au alte lucruri de învățat.
Persoanele evitante sunt mai greu de convins să încerce aceste modalități de socializare, nu par foarte interesate de compania celorlalți și nici nu se simt confortabil în grupurile noi. Unii dintre ei aleg totuși să încerce tocmai din nevoia de a-și depăși această problemă.
Persoanele anxioase sunt cel mai ușor de transformat în clienți fideli. Odată înscrise devin membri obișnuiți ai grupului, se atașează cu ușurință și renunță cu dificultate la noul obicei, la colegi, la profesor sau facilitator.
Privind lucrurile din această perspectivă,devine evident faptul că target-ul celor care oferă cursuri se află în rândul persoanelor cu un stil de atașament anxios, care au cea mai mare nevoie de socializare șiau cel mai mare potențial de a deveni clienți fideli.
Ce ne facem, totuși, când vine vorba de copii? Este important pentru ei, să știe că lumea în care trăiesc este un loc sigur, pentru a se dezvolta armonios. Este importantă rutina, asigurarea unui mediu stabil în care să exploreze, să se dezvolte și să crească. Aceasta presupune că trebuie să alegem cu grijă activitățile pe care le practică micuții noștri și unde anume practică aceste activități.
Acum să ne întoarcem la subiect, la întâmplarea care m-a determinat să va scriu. La ultima ședință de actorie a celui mic, am fost informată sec, că puștiul nu va mai fi primit pentru că a lovit un copil, lucru care nu este acceptat în școala de actorie cu pricina. „Bine, bine….am spus, dar cum rămâne cu copilul, cu predictibilitatea și stabilitatea de care are nevoie ?” Nu vă imaginați că sunt de acord cu un astfel de comportament și cu siguranță trebuie sancționat (o ședință nu mai poate participa, sau participă doar ca privitor și nu are voie să participe la jocuri….deși mi se pare cam dur) sau o multitudine de alte posibilități dar, mai ales, răbdare și înțelegere, vorbim, totuși, de un copil de 7 ani, care, în ultimul an și jumătate, săptămână de săptămână, așteaptă cu nerăbdare următoarea ședință de actorie. Am ales cursuri de actorie tocmai pentru dezvoltarea inteligenței emoționale, controlul și exprimarea emoțiilor, experimentarea prin joc a întregii palete de emoții și multitudinii de modalități prin care pot fi acestea exprimate.
Am urmat aceste cursuri împreună, eu la o grupă de adulți, el la o grupă de copii. La momentul înscrierii, despre mine știam că voi merge la curs până când acesta va culmina cu punerea în act a unei piese care va marca sfârșitul sau absolvirea cursului. Minunat, însă, la copii, nici vorbă de așa ceva dat fiind inconsecvența cu care vin cei mici la curs și dat fiind că pregătirea unei piese poate dura până la 6 luni. Am decis împreună ca va merge la curs atât timp cât îi va face plăcere.
Confruntându-mă cu pierderea suferită de copilul meu, am ales să împărtășesc cu voi câteva aspecte pe care le-am conștientizat, importante atunci când ne hotărâm să alegem o activitate pentru copilul nostru, tocmai pentru a evita astfel de situații, care ar putea atrage după sine un deserviciu, în cazul de față pierderea, sentimentul de inadecvare, lipsa de acceptare și iubire necondiționate, scăderea stimei de sine etc.
Voi enumera aici aceste aspecte:
• Dacă respectiva activitate se potrivește copilului
• Care sunt beneficiile de natură emoțională și comportamentală aduse copilului
• Dacă copilul dorește sau nu să facă respectiva activitate
• Cât de mult îngreunează și responsabilizează copilul
• Dacă îi mai rămâne timp și pentru celelalte activități (teme, somn, ieșit în parc etc.)
• Dacă îi face plăcere copilului și nu o consideră ca pe o obligație impusă de părinți
• Periodic trebuie să verificăm dacă dorește să mai facă acea activitate
• Este bine să solicităm referințe despre facilitatorul cursului de la alți părinți care au fost acolo
• Este bine să solicităm un contract astfel încât să evităm întreruperea cursului din varii motive
• Să ne asigurăm că există un obiectiv care să marcheze încheierea cursului pe care cel mic să îl cunoască și, de asemenea, să îl asigurăm că poate să întrerupă cursul atunci când el dorește acest lucru
• Să ne informăm cu privire la copiii din grupă pe care și-i dorește ca prieteni și să facilităm întâlniri în afara cursului pentru a asigura continuitatea relației și după ce acesta se termină.

Pentru a evita plafonarea și a ne lăsa prinși în capcana „drumului bătătorit ” este bine ca din când în când să ne oprim și să conștientizăm ce ne dorim să facem cu adevărat cu timpul nostru liber.
Nu uitați că cel mai important pentru copiii noștri este timpul pe care îl dedicam activităților petrecute împreună cu ei!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s