VREAU SA MA AUZI! VREAU SA MA ASCULTI!

Claudia Patarlageanu

„Niciodată nu mă asculți! Nu te interesează ce cred, ce vreau să spun! De ce vrei să fac totul numai cum vrei tu? Ce sunt eu – îngerul sau demonul tău?”
Aceste întrebări aparțin unei adolescente și de fapt sunt strigăte de ajutor în lupta pe care o poartă cu mama sa. Își dorește să fie luată în seamă, să simtă iubirea mamei, căldura și atenția ei, nu doar regulile, reproșurile, limitele…
Vrea să simtă, să-și simtă mama – este emoționant să auzi cum din gura unui înger de fată ies aceste cuvinte: „eu nu o simt…..nu știu dacă mă iubește….nu cred că mă iubește pentru că nu are niciodată o vorbă bună pentru mine…..”. Pe lângă toate acestea este conștientă că mama ei este cea mai importantă persoană din viața ei deoarece are grijă de ea, se zbate, face eforturi să-i ofere posibilitatea de a studia și de a avea ceea ce-i este necesar, dar totul pălește pentru că nu simte că totul vine din iubire, ci doar din simțul datoriei. Pe mine m-au marcat aceste cuvinte și am simțit toată emoția și golul din sufletul ei și recunosc că mi-a ridicat părul pe mâini. Este o adolescentă ce se zbate și acesta este cuvântul care descrie exact starea pe care o trăiește – se zbate să se acomodeze într-o lume pe care nu o acceptă și nici nu o înțelege, dar a reușit să-și construiască acele mecanisme de apărare care au trasformat-o într-o supraviețuitoare, dar acest fel de a fi naște alte conflicte pentru că nu respectă regulile impuse, transmise transgenerațional, cultural, social.
Marea ei pasiune este vioara și asta este salvarea ei deoarece atunci când cântă este fericită, liberă, este ea atât de pură și angelică.
De multe ori nu înțelege ce se dorește de la ea, toți cei din jur au pretenții, reproșuri, reguli, accese de furie izvorâte din complexele și frustrările personale – ea trebuie să se conformeze, să dea randament, să performeze, dar toate sunt pretențiile celorlalți, dar a întrebat-o cineva vreodată – „tu, ce vrei?, cum te simți?” sau să-i spună bravo chiar dacă nu a ieșit așa cum ar fi sperat…..Din păcate nimeni nu se gândește la ea ca la o persoană ce ar putea emite cerințe, ce ar putea exprima păreri personale sau nevoi.
Hm! Este trist, dar viața multor adolescenți face parte din acest scenariu și apoi părinții se întreabă senini: „de ce?, nu înțeleg!; am făcut totul, i-am dat totul, a fost lipsit de griji, i-am cumpărat tot ce mi-a cerut…..”. Oare asta vor copiii, adolescenții sau chiar noi adulții? Ce vrem de la viață, de la cei din jur, de la noi?
Este extraordinar să poți asculta dorințele unui copil sau ale unui adolescent sau chiar ale unui adult deoarece în esență toate au un numitor comun – toți ne dorim iubire, dar iubire necondiționată („ascultă-mă și pe mine pentru că eu asta vreau…” iar aceasta este doar dorința mea, nu a ta sau a lor, este doar a mea și vreau să mă auzi, fără să-mi reproșezi nimic, fără să mă sfătuiești în vreun fel), acceptarea a ceea ce suntem fără măștile sociale.
Adolescența este o perioadă dificilă în viața oricărui copil ce parcurge această etapă. Este vârsta marilor frământări, provocări, descoperiri, schimbări, dorințe, căutări….
Erik Erikson, în teoria dezvoltării psihosociale considera că adolescența se încadrează în a cincea criza pe care o parcurgem pe parcursul vieții și se referă la „identitate versus confuzia rolului”. „Consideră criza adolescenței ca fiind centrală în dezvoltarea individului. Criza de identitate este cel mai puternic conflict pe care-l are de înfruntat un copil iar depășirea satisfăcătoare a acestei perioade se poate realiza dacă celelalte stadii au avut o rezolvare pozitivă. Modificările personalității din perioada adolescenței și maturizării reprezintă elementul principal în dezvoltare”.
Această criză, are loc în adolescență, între 12-20 ani și este stadiul în care adolescenții caută să-și dezvolte propria identitate personală dar și vocațională, formându-și totodată și comportamente specifice rolului sexual. Adolescenții caută să se implice în diverse roluri dar, fără a se cantona concret în vreunul. Este perioada întrebărilor ”cine sunt eu?”, a căutărilor, își dorește să aibă inițiativă dar, de multe ori este sau se simte înfrânat de limitele impuse de părinți. Scopul educațional al acestei etape este de formare a autonomiei copilului prin acordarea independenței dar, oarecum controlate.
Adolescenții trebuie să afle care este rolul lor și ce credințe au pentru a-și construi o identitate puternică, în caz contrar, poate apare confuzia în legătură cu propria persoană.
Dr. Ross Campbell spunea că, „copiii și adolescenții pot fi comparați cu niște oglinzi: în general, ei reflectă dragostea, dar nu o generează; dacă li se arată dragoste, sunt capabili s-o înapoieze. Dacă nu le este arătată atunci nu au nimic de dat în schimb. Dragostea necondiționată este reflectată necondiționat, iar dragostea condiționată este înapoiată tot condiționat.”
Dacă nu putem să le oferim copiilor adolescenților ceea ce au nevoie, de ce venim să le cerem să fie sau să facă cum vrem noi?
Când o mamă spune: „Da, nici eu nu o simt! Recunosc că nu am fost pregătită pentru acest rol, recunosc mi-am făcut datoria, atât.” Cum putem să-i cerem unui copil să fie afectuos nu numai cu noi, dar și cu cei din jur atâta timp cât ne-am îndeplinit niște îndatoriri iar el nu a simțit niciodată dragostea adevărată, susținerea, echilibrul familiei.
Adolescenții la fel ca noi toți au nevoie de aceeași doză de afecțiune, poate chiar mai mult pentru a se putea descurca în hățișul în care se află. Fără un rezervor emoțional plin, este foarte greu să facă față înfluențelor și tentațiilor – au mare nevoie să știe că sunt ascultați, primiți cu brațele deschise indiferent de ceea ce experimentează.
Este foarte simplu să judecăm, să etichetăm „nu ești bun de nimic…., ești o dezamăgire…., ți-am oferit totul iar tu….” și pleiada de replici poate continua.
Întrebarea pe care o adresez este – de ce au fost aduși pe pământ acești copii?; ce doresc adulții de la copii? – vor să creeze niște replici ale lor? Este atât de greu să accepți pe cineva și în special propriul copil așa cum este? Sau mai bine spus îți este atât de greu să te accepți pe tine ca părinte, copil, adult?
Copilul trebuie să urmeze calea pe care o cunoaștem noi, dar ar fi extrem de interesant să aflăm care este calea lui iar noi să-i punem la îndemână informația necesară pentru a se adapta la experiența vieții lui. Trezesc tot felul de grimase pe fețele celor cărora le spun că, copiii nu sunt proprietățile lor ci sunt individualități care au dreptul să se dezvolte și să se manifeste în toată splendoarea, nu sunt executanți sau obiecte pe care le posedăm după bunul plac pentru că noi i-am adus pe lume.
Da! Au dreptul să ceară, să se manifeste, să fie nervoși, fericiți, să dorească atenție, iubire, confirmare, etc. așa cum ne dorim toți.
Vor să fie auziți, luați în calcul, ascultați, au nevoie să aibă stabilitate, echilibru în viață și iubire inepuizabilă deoarece așa vor reuși să țină calea lor, așa vor avea puterea să facă alegeri pentru ei și nu datorită presiunilor din afară.
Secretul este acel rezervor emoțional care se vrea umplut în permanență cu dragoste necondiționată – când poți vorbi despre dragoste necondiționată cred că spui tot – înseamnă în primul rând acceptare, – adică nu sunt obligat să apelez la tot felul de tertipuri pentru a primi ceea ce am nevoie.
În momentul în care această dragoste este condiționată –„te iubesc când face ce-ți spun, când execuți bine sarcinile, când iei note mari, deci nu mă faci de râs, când „dai bine în public, etc…. ”, se pierde esențialul iar rezervorul emoțional este gol ceea ce înseamnă că începi să cauți prin diverse mijloare (droguri, alcool, găști) acea stare de bine (pe care o ai numai alături de oameni care te iubesc – te simți bine, nu ai nevoie de nimic, simți că ești acolo unde trebuie).
Din punctul meu de vedere, un adolescent are nevoie de atenția și participarea părintelui 100%, pentru a trece prin această perioadă tumultoasă care aduce cu sine atâtea schimbari atât în plan fizic cât și psihic. Are nevoie de aripi să experimenteze, dar vrea să știe că se poate întoarce întotdeauna acolo de unde a plecat și nu-și dorește judecata părintelui ci de dragostea și susținerea lui pentru a-și continua călătoria. Sunt conștientă că este foarte greu pentru un părinte să facă așa ceva deoarece cu toții vrem să-i ținem lângă noi ca pe niște pui, dar totul este mișcare și evoluție iar ei au nevoie de noi să le fim alături. Este mult mai constructiv să-i pregătim pentru acel zbor, să le oferim toate informațiile necesare pentru a face alegeri bune pentru ei, decât să-i forțăm să ne copieze sau să se conformeze tradițiilor transgeneraționale.
Pentru mine ca și adolescentă soluția a fost iubirea deoarece întotdeauna am simțit-o, am simțit prezența părinților alături de mine, susținerea lor chiar și când dezaprobau un comportament sau o situație în care mă aflam, dar nu au renunțat la mine nici o secundă pentru că au știut să-mi ofere acea iubire necondiționată de care m-am bucurat și mă bucur și acum ca adult, mamă și copil al lor.
Iubiți!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s