UTILIZAREA ANALIZEI TRANZACTIONALE CA INSTRUMENT SI TEHNICA DE LUCRU IN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVA (3) – SCENARIUL DE VIATA –

Giulia Negură

Motto:
,,Orice ar fi crezut sau ar fi spus oamenii că fac cu viaţa lor, ei păreau mânaţi de o compulsie lăuntrică de a obţine o răsplată finală deseori diferită de ce scriau în autobiografie sau în curriculum vitae. Mulţi dintre cei care afirmau că vor să facă bani ajungeau să i piardă; unii care susţineau că sunt în căutarea iubirii găseau ură chiar şi la cei pe care i iubeau; părinţii care declarau că au făcut tot pentru copiii lor se trezeau cu ei dependenţi de substanţe, infractori sau sinucigaşi; indivizi pioşi care comit omucideri.”
(Eric Berne)

Abstract
Destiny, this concept mythical connotation, is found in various forms in the legends of mankind since ancient times. Term perspective has assigned its fantastic nature of omnipotence, giving the image of life force which is subject to any living being and who can not deviate even the gods creators. Therefore, this perspective does not allow change to what has been decided, creatures, both cuvântătoare or dumb lacking any power to transform what has been written. But this is not the only perspective of the concept of destiny. If poor vision mythical creatures leave to fate, psychological perspective comes to correct this shortcoming and the contrary: the man, the only rational beings can control his own life for that thread of his life even set himself the first years of life .
Destinul, acest concept cu conotaţie mitică, este regăsit sub diferite forme în legendele omenirii încă din cele mai vechi timpuri. Perspectiva fantastică a termenului i-a atribuit acestuia caracterul de atotputernicie, conferindu-i imaginea de forţă supremă căruia i se supune orice fiinţă vie şi de la care nu se pot abate nici chiar zeii creatori. Prin urmare, această perspectivă nu oferă posibilitatea schimbării a ceea ce a fost hotărât, făpturile, deopotrivă cuvântătoare sau necuvântătoare fiind lipsite de orice putere de a preface ceea ce „le-a fost scris”. Dar aceasta nu este singura perspectivă a conceptului de destin. Dacă viziunea mitică lasă vieţuitoarele slabe în faţa sorţii, perspectiva psihologică vine să îndrepte acest neajuns şi susţine contrariul: omul, singura fiinţă înzestrată cu raţiune îşi poate controla propria existenţă pentru că firul destinului său este stabilit chiar de el însuşi încă din primii ani de viaţă.Cel care s-a apropiat cel mai mult de ideea de destin, prin abordarea sa psihoterapeutică – Analiza Tranzacţională (AT) – a fost Eric Berne. Conceptul central al acestei orientări psihoterapeutice poartă denumirea de Scenariu de viaţă. Şi oricât de fantastic ar putea părea, scenariul de viaţă este, de fapt, calea sorţii scrisă în primii ani de viaţă ai copilului, chiar de el însuşi.
Cum s-a ajuns la acest concept? Adepţii analizei tranzacţionale au observat că, de multe ori, planurile formulate de adulţi la vârsta maturităţii nu au deznodământul aşteptat. De ce oare? De ce uneori oamenii nu-şi pot duce la bun sfârşit planurile şi deciziile luate?

Scenariul de viaţă
Încă din copilărie sau poate chiar din stadiul intrauterin, copilul (fătul) îşi concepe schiţa de bază a poveştii vieţii lui. Cum se întâmplă acest lucru, aparent greu de crezut? Bebeluşi şi apoi copii, noi, oamenii suntem într-un permanent proces de adaptare, atât la mediul extern, cât şi la cel intern, de la începutul şi până la sfârşitul vieţii noastre. În acest sens dezvoltăm reacţii prin care ne modelăm, dar modelăm şi lumea în care trăim. Aceste reacţii au două surse importante: influenţele parentale şi propriile decizii autoprotectoare.
În primul caz (influenţele parentale), ca şi copii, putem integra imaginea figurilor parentale (prin introiecţii), incluzând emoţiile, gândurile, convingerile, comportamentele şi stilul lor de a percepe lumea. Interiorizăm atât injoncţiunile (mesajele negative precum ordinele şi interdicţiile pe care le-am perceput foarte devreme în copilărie; exemplu: să nu acţionezi, să nu ai relaţii, să nu reuşeşti, să nu exişti, să nu fi ataşat, să nu fi de vârsta ta, să nu înţelegi etc.) cât şi permisiunile (mesajele pozitive; exemplu: ai dreptul să creşti, să trăieşti, să gândeşti etc.), iar acestea vor funcţiona mai târziu sub forma influenţelor intraspihice, modelându-ne convingerile, emoţiile şi comportamentele.
Pe lângă introiecţiile mesajelor parentale, influenţele părinţilor se mai regăsesc şi în ceea ce numim programe de identificare (a copilului cu părinţii săi). Programele de identificare sunt exprimate fie direct (consemne, etichetarea/caracterizarea copilului), fie indirect (modelul părinţilor, copilul copiind ceea ce vede la părinţi).
În plus faţă de aceste programe de identificare a copilului cu părinţii săi, părinţii ne mai transmit şi anumite mesaje conducătoare (prescripţii sau drivere) care sunt exprimate, de regulă, verbal, direct şi devin adevărate filosofii de viaţă care ne sunt imprimate. Cele cinci tipare cognitiv-comportamentale identificate sunt: Fii perfect!, Fii puternic!, Grăbeşte-te!, Mulţumeşte-i pe ceilalţi!, Încearcă din greu! (vezi articolul anterior „Utilizarea Analizei Tranzacţionale ca instrument şi tehnică de lucru în psihoterapia integrativă (2) – Chestionarul pentru măsurarea „driverelor” – Giulia Negură).
Pe baza acestor strategii de răspunsuri, copii fiind, luăm cele mai potrivite decizii, decizii care constau în găsirea unui fir narativ cu final adecvat, final pe care îl construim prin răspunsul la întrebarea „Ce se întâmplă unui om ca mine?” Răspunsul la această întrebare duce la alegerea scenariului de viaţă. Cum?
Mai întâi codificate la nivel fizic, în trăsăturile corporale şi procesele biochimice, apoi la nivel emoţional şi mai târziu cognitiv, sub formă de convingeri, atitudini şi valori, aceste răspunsuri, construite prin influenţele parentale şi/sau deciziile noastre autoprotectoare, din etapa copilăriei, formează un fel de hartă detaliată care ne va ghida în viitor, pe tot parcursul vieţii. Mai târziu adăugăm mai multe detalii acestei poveşti. Majoritatea acestora sunt adăugate până la vârsta de 7 ani şi sunt revizuite de-a lungul adolescenţei. În acest mod, deşi începută ca o poveste de viaţă conştient scrisă pentru noi înşine, aceasta devine în timp inconştientă şi, de cele mai multe ori, o confundăm cu propriul destin, fatidic de altfel, împotriva căruia bineînţeles că avem convingerea că nu putem lupta. Fără a fi conştienţi de aceasta, ne stabilim modul de viaţă astfel încât să ajungem la finalul pe care l-am decis atunci când eram copii. Şi ajungem la această „performanţă” prin multiple repetări, în diferite forme, ale scenariului timpuriu, de bază din copilărie. Este ca şi cum piesa de teatru a vieţii noastre o repetăm la nesfârşit, punând în joc diferite derivate artistice ale scenariului iniţial.
Din această perspectivă, părintele AT, Eric Berne, defineşte scenariul de viaţă ca fiind „un plan de viaţă aflat în desfăşurare, elaborat în copilăria mică, întărit de părinţi, justificat de evenimentele ulterioare şi care culminează printr-o alternativă aleasă. El este forţa psihologică ce împinge persoana spre destinul ei, indiferent dacă ea se împotriveşte sau afirmă că acţionează în virtutea liberului arbitru” (Berne, 2006, pg. 54).
Cum facem aceste alegeri? De ce se întâmplă această repetare? Copii fiind, noi alegem un scenariu pentru că, în acel moment de viaţă, reprezintă cea mai bună strategie de supravieţuire într-un mediu perceput ca fiind ostil. Ca şi adulţi, ne justificăm scenariul prin distorsionarea realităţii astfel încât să se încadreze în convingerile noastre despre viaţă. Când suntem în scenariu, încercăm să facem faţă problemelor de adult reluând strategiile şi deciziile din copilărie. Pentru noi ca şi copii, aceste decizii au apărut ca cele mai bune moduri de a supravieţui şi a ne satisface nevoile. Ca adulţi încă mai păstrăm această convingere în starea de Copil a Eu-lui nostru. Fără să conştientizăm clar, încercăm să adaptăm lumea de aşa natură încât să pară că justifică deciziile noastre din copilărie.
Pe măsură ce creştem ne menţinem scenariul de viaţă pentru a evita să retrăim nevoile nesatisfăcute şi sentimentele corespunzătoare, suprimate în perioada în care, copii fiind, am introiectat injoncţiunile şi prescripţiile parentale şi/sau am luat deciziile scenariului. Parcurgându-ne scenariul, noi ne limităm de fapt opţiunile şi ne reducem aptitudinea de a reacţiona cu supleţe la stres. Sub stres percepţiile eronate şi aşteptările stărilor Eu-lui Copil şi Părinte neintegrate impun vechile scheme de reacţie – scheme care au fost poate utile la un moment dat, ba chiar necesare, dar azi şi acum pot funcţiona pentru autodistrugere.
Deşi este destul de dificil să conştientizăm ceea ce facem de fapt, avem puterea de a ne modifica scenariul de viaţă disfuncţional într-unul funcţional. Odată ce acceptăm faptul că în cadrul scenariului simţim siguranţa a ceva ce ne este familiar, ne vine mai uşor să înţelegem de ce, sub stres, preferăm să alegem siguranţa aparentă a lumii pe care o cunoaştem, decăt să înfruntăm teama de necunoscut.

Tipuri de scenarii de viaţă
În funcţie de programarea parentală, întărită permanent, şi de deciziile luate în copilărie, după conţinut, scenariile de viaţă sunt împărţite în trei categorii (Berne, 2006):
• Scenarii de învingători – scenarii câştigătoare
• Scenarii de învinși – scenarii perdante
• Scenarii de neînvingători – scenarii non-câştigătoare sau banale
Scenariul învingătorului
În viziunea lui Berne, „învingătorul” este persoana „care îşi realizează obiectivele propuse” în mod confortabil, plăcut, uşor. „Succesul” depinde de obiectivele stabilite de către el însuşi. Poate hotărî să devină milionar, iar dacă a reușit să câştige acele milioane şi să fie fericit înseamnă că este un câştigător. Dacă a hotărât să devină călugăr și trăiește fericit în chilia lui, acest fapt îl face de asemenea un câştigător. Astfel, învingătorul este persoana care-şi respectă contractul făcut cu lumea şi cu sine, îşi propune să facă un lucru, şi-l asumă şi, pe termen lung, îl realizează. Important este că îşi stabileşte el însuşi obiectivul, de obicei pe baza programării Părintelui, dar angajamentul final este luat de Adultul său.
Scenariul învinsului
Berne consideră că „învinsul” este persoana care nu îşi atinge obiectivele propuse sau le atinge după un mare efort. Dacă a decis să devină milionar şi sfârşește foarte sărac, este un învins. Şi tot învins este dacă reuşeşte să obţină milioanele, dar este stresat, hipertensiv şi face ulcer.
Scenariul neînvingătorului
Autorul consideră că în această categorie se află cele mai multe persoane. „Neînvingătorul” este persoana care „merge pe calea de mijloc”, nici nu câştigă mare lucru, dar nici nu pierde ceva semnificativ, neasumându-și riscuri. Exemplu: o persoană care la serviciu nu va ajunge niciodată şef, dar nici nu va fi dat afară. Va ajunge la vârsta pensionării, va face o petrecere de pensionare cu colegii şi apoi va sta în papuci pe canapea şi se va gândi: „Aş fi putut fi şef dacă m-aş fi aflat în alt loc, în alt moment. Dar de fapt, cred că nu mi-a mers tocmai rău”.
Această clasificare a scenariilor este doar teoretică şi aproximativă. În realitate cei mai mulţi dintre noi avem în scenariul de viaţă o combinaţie între câştig, non-câştig şi pierdere. În copilărie, persoana poate hotărî, de exemplu, să fie căştigătoare în domeniul muncii intelectuale, necâştigătoare în domeniul activităţii fizice şi învinsă în relaţiile interpersonale.

Utilizarea scenariului de viaţă în procesul psihoterapeutic
Procesul terapeutic se poate constitui într-o metodă de „demascare” a deciziilor din copilărie pe baza cărora s-a format un scenariu, permiţând schimbarea unui scenariu de viaţă disfuncţional, care afectează în mod negativ dezvoltarea personală cu unul funcţional.
În general, persoanele care vin la psihoterapie sunt determinate de motive mai mult sau mai puţin conştientizate, dar nici unul nepunându-i în pericol, la modul inconştient, scenariul de viaţă. Fără să „ştie”, Adultul său vine ca să afle cum să trăiască mai confortabil în contextul scenariului, iar Copilul vrea să simtă protecţie, prin interacţiunile cu terapeutul. Însăşi alegerea terapeutului nu este întâmplătoare, ci în asentimentul „jocului” pe care clientul şi-l „propune”, inconştient, să îl joace cu terapeutul. De ce? Deoarece odată ce persoana are un scenariu de viaţă creat în copilărie, ea va cauta personaje care să se potrivească cu rolurile din scenariul său. Iar de la această „regulă” nu face excepţie nici persoana terapeutului.
Bazându-se pe această evidenţă, terapeutul are sarcina de a recunoaște rolul pe care se așteaptă clientul să-l joace și de a nu intra în acest rol, oferindu-i acestuia şansa de a nu repeta în mod dramatic încă o dată scenariul său de viaţă, ci de a-l ajuta să găsească calea să iasă din lumea scenariului şi să intre în cea reală, în care se poate vindeca. În egală măsură, primul pas pe care trebuie să îl facă clientul este de a înțelege în ce fel s-a instaurat problema, care este şi cum şi-a format propriul scenariu de viaţă. Apoi, împreună cu terapeutul clientul trebuie să stabilească ce schimbări comportamentale este necesar să facă pentru a putea să iasă din script. Întrebarea la care trebuie să răspundă clientul este „Care este scopul final pe care îl are în vedere în procesul de schimbare?” De asemenea, este foarte important şi răspunsul la întrebarea: „Cum vor şti cei doi când s-a încheiat munca lor?” Idealul schimbării scenariului de viaţă propus de Eric Berne este autonomia. Autorul nu a oferit niciodată o definiție acestui cuvânt, dar a descris autonomia ca fiind „manifestată prin eliberarea sau recuperarea a trei capacități: claritatea conștiinței, spontaneitatea si intimitatea” (Berne, 2006, pg.88). Manifestarea acestor trei capacităţi conduc persoana la independenţa faţă de vechiul scenariu. Deşi Berne nu a spus explicit acest lucru, el a subînţeles că autonomia înseamnă acelaşi lucru cu independenţa faţă de scenariu. Autonomia oferă întotdeauna mai multe opţiuni decât un scenariu. Persoana spontană poate să aleagă să reacţioneze la aici-şi-acum aşa cum doreşte, însăşi această alegere fiind făcută liber, ca răspuns la situaţia prezentă. Dimpotrivă, când o persoană este în scenariu, ea va reacţiona ca răspuns la deciziile auto-limitatoare din copilărie privitoare la convingerile ei scenariale.
Prin urmare, în procesul terapeutic există două etape din perspectiva lucrului cu scenariul de viaţă: identificarea şi schimbarea scenariului de viaţă.
Identificarea scenariului de viaţă
Primul aspect care trebuie stabilit în privinţa unui scenariu este dacă conduce spre victorie sau spre înfrângere. Identificarea tipului de scenariu se poate descoperi foarte repede ascultând cuvintele clientului. Învingătorul poate spune: „Am greşit, n-o să repet aceeaşi greşală a doua oară” sau „Acum ştiu cum trebuie procedat”, în timp ce Învinsul spune: ,,O, dacă …”, „Ar fi trebuit să …” sau „Da, dar…”. Neînvingătorii cărora scenariul le cere să muncească pe rupte, nu cu scopul de a învinge, ci doar pentru a se menține la linia de plutire, afirmă: „Ei, bine măcar că n-am …” sau „Bine măcar că am şi atât”.
Următorul pas în identificarea scenariului de viaţă îl constituie analizarea convingerilor de viaţă, a introiecţiilor, permisiunilor şi prescripţiilor pe baza cărora acestea s-au format. Odată „scoase la iveală” din straturile profunde ale psihicului clientului, terapeutul îl poate asista pe acesta să înţeleagă cum îi influenţează comportamentul propriul său sistem de gândire şi simţire.
Eric Berne propune în lucrarea sa (2006) un inventar de întrebări pe care terapeutul îl poate utiliza în demersul de identificare a scenariului de viaţă. Inventarul este construit după criteriul cronologic şi vizează chestionarea clientului de la momentul concepţiei acestuia şi până la momentul imaginativ al morţii sale. Inventarul a fost conceput pentru a fi folosit ca scurtătură în terapie, oferind o cale rapidă de a găsi elementele active din scenariul clientului, astfel încât evoluția lui să fie stopată cât mai rapid și mai eficient cu putință.

Schimbarea scenariului de viaţă
Odată identificată schema disfuncţională a scenariului de viaţă, aceasta poate fi înlocuită cu una adaptată realităţii de aici şi acum a clientului. Schimbarea scenariului îi permite clientului să se perceapă ca fiind într-adevăr diferit. Pe măsură ce scenariul se schimbă, acesta începe să „vadă” noi opţiuni în materie de gânduri, sentimente şi comportamente. Prin urmare, schimbările trebuie vizate în toate cele patru planuri: cognitiv (clientul ajunge să înţeleagă vechea decizie şi modul în care aceasta se constituie ca un obstacol astăzi), afectiv (care îi permite clientului să aibă acces la straturile profunde ale propriei sale personalităţi, inaccesibile conştiinţei sale şi care trebuie să participe la schimbare pentru ca aceasta să fie durabilă), comportamental (care determină clientul să aleagă în mod clar şi conştient o cale de acţiune diferită de cea de veche) şi corporal (clientul reuşeşte să se elibereze de tensiunile musculare, de „carapacea corporală” şi de restricţiile interne). Prin urmare, vindecarea la nivel cognitiv presupune că persoana nu mai este limitată de credinţele vechiului scenariu, vindecarea la nivel afectiv presupune eliberarea de emoţiile reprimate, iar la nivel comportamental, vindecarea presupune ca persoana să nu mai manifeste comportamente care au legătură cu vechiul scenariu, iar în plan corporal, vindecarea presupune ca persoana să-şi trăiască viaţa cu uşurinţă în interiorul propriului corp. Pentru a schimba vechiul scenariu, persoana trebuie să integreze stările Eu-lui, să renunţe la percepţiile şi aşteptările rigide, învechite, pentru a se îndrepta către un nou stil de viaţă bazat pe aici şi acum.
În acest scop, în procesul terapeutic integrativ pot fi utilizate o serie de tehnici, adaptate fiecărei situaţii şi specifice planului de lucru. În plan cognitiv important sunt de analizat convingerile iraţionale, limitative ale clientului care, odată identificate pot fi înlocuite cu unele funcţionale. Tehnica scaunului gol poate conduce, prin dialogul dintre stările Eu-lui aflate în conflict, la schimbarea perspectivei de a privi lumea şi viaţa a clientului. De asemenea regresia este o tehnică eficientă în acest plan. Prin regresie, persoana poate reveni, în plan imaginativ, la momentul formării scenariului. În acest moment, terapeutul poate încuraja clientul, dându-i puterea necesară pentru a re-decide, utilizându-şi resursele interioare pentru vindecarea copilului interior, altădată confuz, speriat şi furios. În plan afeciv, tehnicile de exteriorizare şi perelaborare a emoţiilor şi stărilor stocate în copilărie, la momentele luării deciziilor scriptului sunt foarte valoroase. Mai pot fi utilizate tehnici de tip narativ (vindecarea cu o poveste sau identificarea basmului preferat în copilărie), jocul de rol, tehnici artistice precum colajul terapeutic. De asemenea, tehnicile specifice lucrului AT pot fi folosite, atât in corpore în cadrul strategiei tranzacţionale, cât şi pe secvenţe, în anumite etape ale terapiei. În plan corporal se pot utilize tehnici de lucru cu corpul, gen exerciţiile de respiraţie sau alte tehnici specifice somatoterapiei. În plan comportamental vor fi cel mai evidente rezultatele lucrului terapeutic. Pe acest palier prin procesul terapeutic terapeutul poate monitoriza acţiunile clientului, oferindu-i feedback şi îndrumare.
Indiferent de demersurile terapeutice sau tehnicile utilizate, etapa finală a terapiei prezintă importanţă prin evidenţierea modificărilor care s-au produs în perioada de lucru şi mai ales prin analizarea atingerii obiectivelor terapeutice stabilite la începutul procesului terapeutic, în toate cele patru planuri.

Concluzie
„Fiecare om hotărăşte în copilăria mică felul cum va trăi şi felul cum va muri, iar acel plan, pe care-l poartă în minte oriunde s-ar duce, se numeşte „scenariu de viaţă”. Comportamentele de însemnătate redusă i le dictează raţiunea, însă hotărârile sale importante au fost luate deja: cu ce fel de persoană se va căsători, câţi copii va avea, în ce fel de pat va muri şi cine îi va sta alături în acele clipe. Poate nu este ceea ce-şi doreşte, dar este ceea ce a ales” (Berne, 2006, pg.57). Este important să înţelegem aceasta, dar şi mai important este să înţelegem că putem schimba ceea ce am ales, atât pentru noi, cât şi pentru clienţii noştri.

Bibliografie:
1. Berne, E. (2006), Ce spui după bună ziua?, Editura Trei, Bucureşti.
2. Berne, E. (2011), Analiza tranzacţională în psihoterapie, Editura Trei, Bucureşti.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s