TEAMA DE MOARTE – ANXIETATEA UMANA FUNDAMENTALA

Giulia Negură

Motto:
,,Orice s-ar spune, moartea chiar doare. Doare tot timpul; este mereu cu noi, scormoninând undeva în interior, fâlfâind uşor, abia auzită, undeva sub membrana conştientului. Ascunsă şi deghizată, curgând într-o varietate de simptome, este izvorul multora dintre grijile, tensiunile şi conflictele noastre” (Yalom, 2011)

Stau şi meditez. Am finalizat, cu sufletul la gură, aşa cum savurezi prăjitura care îţi place cel mai mult, o carte fascinantă. Se numeşte „Privind soarele în faţă” (I. Yalom, Md., 2011). Este o carte despre sensul înfruntării ideii de moarte în viaţă fiind, despre cum să ne atenuăm groaza de a face acest lucru, dar şi despre cum a privi direct în ochii groazei ne poate îmbogăţi viaţa. Am savurat cartea pentru că, citind această capodoperă psihoterapeutică am avut una dintre cele mai vii experienţe revelatoare, cum le numeşte autorul, din viaţa mea. Mi-am privit propriul soare în faţă şi am înţeles. Am înţeles de ce mă orbea atât de tare. Mi-am conştientizat şi înţeles durerea ochilor în faţa măreţiei sale.Sunt încă sub impactul răsunător al adevărurilor evidente aşternute pe hârtie, cu atâta înţelepciune, de către acest titan al literaturii şi practicii psihoterapeutice universale. Trăiesc cu mare entuziasm o bucurie imensă, ca atunci când ai găsit ceva ce de multă vreme cauţi. Am ajuns acum, după mai bine de două decenii de căutări, să pot afirma că mi-am găsit mentorul. Pentru mine, Yalom, autorul acestei cărţi, a devenit, pe măsură ce i-am descoperit fiecare lucrare editată, un guru al fiinţei mele interioare. Şi mă bucur că se află încă printre noi. În acest fel pot spune că am fost contemporană cu marele Irvin Yalom. Este o mândrie şi o onoare pentru mine să pot afirma aceasta.
Dar nu doar despre acest aspect vreau să vă vorbesc. Revin la tema care m-a inspirat să scriu – teama de moarte – iar ceea ce veţi citi în continuare este valabil pentru noi toţi.
Potrivit definiţiei ştiinţifice a fenomenului, moartea „reprezintă încetarea proceselor vitale la nivelul țesuturilor și organelor, stare în care sistemul nervos central prezintă leziuni ireversibile și reanimarea nu mai este posibilă, astfel că survine decesul, ca sfârșit al vieții, sau încetarea tuturor funcțiilor vitale. Când respirația, bătăile inimii și activitatea cerebrală se opresc, forța de viață încetează treptat să mai acționeze în celulele corpului; moartea este opusul vieții” (http://ro.wikipedia.org/wiki/Moarte).
În sensul mitologic specific spaţiului carpato-danubiano-pontic, moartea reprezintă cea de-a treia etapă prin care trece omul în viaţa ce i-a fost hărăzită. Într-o ordine firească, după naştere şi căsătorie (nuntă), omul moare şi are loc înmormântarea. În mitologia românească, după moarte sufletul se desparte de trup, se integrează cosmosului și se unește cu natura, formând cu aceasta un întreg. Astfel, moartea apare ca o continuare a vieţii, prin continuarea existenţei sufletului care nu moare niciodată, ci, părăsind viaţa terestră, el rămâne aproape de spațiul în care a viețuit. Dar, deşi moartea nu reprezintă un sfârșit al sufletului, ci o continuare a existenței umane sub o altă formă, trecerea în nefiinţă este văzută ca un eveniment tragic: ne despărţim de ceea ce ne era familiar, devenim altceva, nu mai suntem alături de cei dragi. Moartea este acceptată în concepția românească ca o condiție umană de care nimeni nu poate scăpa.
În acest fel, devine destul de greu să-ţi priveşti în faţă, cu seninătate şi împăcare, propria plecare din această lume. Deşi sufletul este nemuritor într-o viaţă veşnică, corpul moare, se desparte, pleacă şi nu se mai întoarce. Practic vorbind, conştientizarea existenţei unui moment în care viaţa noastră se va fi sfârşit pentru totdeauna nu poate fi unul uşor de „privit în faţă”.
Şi totuşi …
I. Yalom ne arată sensul, ne arată calea, ne oferă exemple. Şi, cel mai important, se adresează omului, fie el creştin sau nu, indiferent de forma spiritualităţii pe care a ales să o practice în această viaţă, pentru că, spune el, repetând cuvintele lui Thomas Hardy, „dacă este să descoperim calea spre mai bine, preţul este să privim direct în inima răului” (Yalom, 2011, pag.153).
Citind această carte m-am aflat cel mai aproape de „soarele meu”. Mi-am depănat toate amintirile în care am „cochetat” doar cu ideea morţii, prin proximitatea pe care mi-au oferit-o momentele în care m-am atins de ideea morţii, sau am simţit eu însămi în mici experienţe cum este când te întâlneşti faţă în faţă cu moartea.
Răscolind prin lădiţa amintirilor mele timpurii, prima dată când am aflat că viaţa are un început, dar, din păcate şi un sfârşit, a fost la grădiniţă când ni s-a citit poezia atât de „tragică” a gândăcelului:
„De ce m-ai prins în pumnul tău,
Copil frumos, tu nu ştii oare
Că-s mic şi eu şi că mă doare
De ce mă strângi aşa de rău?

De ce să vrei să mă omori?
Că am şi eu părinţi ca tine,

Aşa plângea un gândăcel
În pumnul ce-l strângea să-l rupă
Şi l-a deschis copilul după
Ce n-a mai fost nimic din el!

A încercat să-l mai învie
Suflându-i aripile-n vânt,
Dar a căzut în ţarnă frânt
Şi-nţepenit pentru vecie!”
(Gândăcelul, Elena Farago)

Aşa am aflat eu, la o vârstă destul de fragedă, că viaţa nu este veşnică şi poate fi curmată oricând. Atunci mi s-a părut nedrept că şi eu voi putea să dispar într-o zi, fără să ştiu, fără să vreau, aşa, pur şi simplu, precum gândăcelul acela mic. Şi am rămas pe gânduri …
Apoi, viaţa m-a „întâlnit” cu ecourile morţii unor fiinţe mai mult sau mai puţin dragi, mai mult sau mai puţin apropiate. Eram în clasele primare când cineva mi-a spus, într-o zi la şcoală, că un coleg mai mare cu un an murise de o boală pe care atunci nu o înţelegeam – leucemie. Ce înţelesesem însă fusese suferinţa părinţilor lui şi nedreptatea „răpirii” atât de devreme a unui suflet inocent. Peste doar câţiva ani, moartea s-a apropiat şi mai mult de mine. Mi-au murit ambii bunici paterni în decurs de câteva săptămâni. Am asistat, aşa cum ritualul o cere, la toate pregătirile şi funerariile înmormântării. Îmi aduc aminte şi astăzi durerea provocată de despărţirea de ei, de gândul că nu îi voi mai revedea niciodată dar, cel mai pregnant mi-a rămas în suflet frica. Era o frică foarte intensă de ceva ce nu-mi puteam explica. Acele trupuri inerte şi reci îmi provocaseră o mare teamă. Şi am rămas cu acest sentiment. De atunci, pentru mine, moartea a însemnat suferinţă, nedreptate, neputinţă şi teamă.
Au urmat apoi multe alte momente, ca în viaţa fiecărui om, în care am asistat, cu tot acest cortegiu de sentimente şi trăiri, la finalurile unora dintre cele mai dragi fiinţe: canarul şi hamsterul meu din copilărie, străbunica maternă, o mătuşă dragă, o vară a mamei mele, doi prieteni foarte apropiaţi ai familiei mele, un unchi din partea tatălui, un coleg de clasă din liceu, o prietenă de vârsta mea, câinele meu cu care am copilărit împreună 16 ani şi poate şi alţii pe care nu mi-i amintesc acum.
Dar cel mai important fir care s-a rupt în viaţa mea a fost momentul în care mama s-a stins după o agonie de multe luni. Orice despărţire este grea, dar despărţirea de mama a fost, pentru mine, cea mai profundă rană pe care moartea mi-a provocat-o. A fost atât de aproape de mine, încât am simţit pentru prima oară iminenţa ei. Moartea nu mai era doar pentru alţii, era acum şi pentru mine. A fost experienţa revelatoare prin care am înţeles că moartea chiar există şi că există şi pentru mine. Este zguduitor, este ca o trezire a conştiinţei îmbătate cu iluzia atotputerniciei. Aceasta a fost lecţia mea despre moarte, cea mai reală şi cea mai autentică.
La câţiva ani de zile am fost alături de soţul meu care şi-a pierdut ambii părinţi. A fost foarte greu şi pentru mine. M-am despărţit a doua oară de fiinţe dragi pe care le-am iubit ca pe proprii părinţi. Şi, într-un fel, parcă am simţit şi mai mult că mă apropii de propriul final. Este senzaţia aceea că între tine şi moarte nu mai stă nimic.
După acest periplu printre amintiri simt că văd mai clar. Văd acum că moartea a fost dintotdeauna prezentă în viaţa mea, ca în viaţa oricui. Pentru că moartea este îngemănată cu viaţa. Ea pleacă din viaţă, căci dacă viaţă n-ar fi, moarte nu ar exista. Însă, văd acum mai clar şi ideea de acceptare. Îmi accept mai uşor finitudinea şi parcă nu îmi mai este atât de străină. Este doar ceva care există, ceva despre care nu ştiu încă nimic mai mult decât că îmi trezeşte suferinţă, nedreptate, neputinţă. Ce s-a mai estompat un pic este teama. Am înţeles ceva mai mult de ce îmi era teamă. Teama mea era legată de necunoscut. Necunoscutul înseamnă nesiguranţă. Nesiguranţa înseamnă singurătate. Dar oare nu ne simţim singuri, uneori, şi în propria noastră viaţă? M-am gândit că poate dacă în viaţa mea voi învăţa să trăiesc aşa încât să nu mă mai simt singură uneori, nu mă voi mai simţi în nesiguranţă şi nici necunoscutul nu mă va mai speria. Singurătatea accentuează frica de moarte. Dar cum să fac să nu mă mai simt singură, uneori, în propria mea viaţă?
Dacă m-aş putea considera „pacienta vieţii mele”, aş putea să mă explorez prin adâncuri, căutând răspunsuri la întrebări precum:

Ce anume mă sperie cel mai mult când mă gândesc la moartea mea?
sau
În ce fel mă gândesc uneori că nu mi-aş fi trăit viaţa cum trebuie? Ce regrete am?
sau
Ce pot face acum în viaţa mea astfel încât, peste 1 an sau peste 5, să nu privesc înapoi cu spaimă la regretele acumulate? Cu alte cuvinte, pot găsi un mod de a trăi astfel încât să nu acumulez regrete?

Aceste întrebări există pe buzele noastre, ale tuturor, dar oare câţi dintre noi le dăm voci pentru a le putea auzi cu adevărat? Se pare că până atunci când nu facem loc morţii în viaţa noastră, şi vocilor să pună întrebări, răspunsurile stau înghesuite acolo, undeva, în straturile adânci sau mai puţin adânci ale subconştientului nostru şi, uneori, nu mai au aer, nu mai pot respira, şi se „arată” prin diferite moduri. Acestea pot fi momentele în care ne trezim ca dintr-un coşmar, cu teama de pierdere sau cu sentimentul disperării, cu stări de nelinişte aparent fără o cauză sau doar cu mesaje „ciudate” pe care nu reuşim să le descifrăm. Dar acestea pot fi şi momentele în care ne supărăm pentru că imaginea noastră corporală ne trădează vârsta şi vedem că îmbătrânim, momentele în care ne punem problema fricilor noastre, aparent fără nici o legătură cu trecerea în nefiinţă (teama de a zbura cu avionul, de a conduce maşina etc.), momentele în care suntem nemulţumiţi de progresele copiilor noştri (acoperind de fapt regretele despre viaţa proprie), momentele în care ne proiectăm mental în viitor şi ne este teamă de o boală sau de simpla pensionare etc. Am înţeles acum că toate aceste frământări pot fi doar o încercare mai mult sau mai puţin reuşită, a noastră, de a masca ceea ce este foarte greu de privit în faţă – teama de moarte.
Am ales să scriu acest articol pentru că ştiu că îl veţi citi. Am hotărât să scriu acest articol ca un gest menit să mă desensibilizeze de propria frică de moarte. Am decis să privesc propriul soare în faţă şi să scriu despre asta. Să scriu ce văd, ce simt, ce gândesc, ca un exerciţiu eliberator. Am simţit să scriu acest articol pentru că îmi doresc să vă îndulcesc puţin ignoranţa sau teama, să vă aduc conştientizare şi să vă inspir curajul de a vă „privi şi voi propriul soare în faţă”. Este atât de greu, dar aşa de eliberator! Ca oameni sau ca şi terapeuţi ai oamenilor, indiferent din ce postură veţi privi, soarele este tot acolo, iar strălucirea lui este la fel de dureroasă, dar vindecătoare!

Bibliografie:

1. Yalom, I. (2011), Privind soarele în faţă, Editura Vellant, Bucureşti
2. Enciclopedia, http://ro.wikipedia.org/wiki/Moarte

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s