AUTOCUNOASTEREA PRIN METAFORA SI EMPATIA (2)

Daniela Serban

Metafore pentru reconcilierea cu trecutul şi cu noi înşine

Care ar fi metafora pentru viața mea? „Timpul pe care l-ai petrecut cu floarea ta este ceea ce face ca floarea ta să fie atât de importantă.” Ce înseamnă pentru mine timp sau floare sunt întrebările care primesc răspunsuri în fiecare zi.
Care este metafora pentru viaţa voastră? Poate fi o poveste, poate fi un cuvânt, o propoziţie. Important este să vă regăsiţi acolo cu totul.
Gândiți-vă cum ați ajuns la momentul în care vă aflați acum și unde speraţii sau aveţi de gând să ajungeţi. Ce metaforă vă vine în minte? Are viața voastră o formă, o culoare sau o direcție? Este o săgeată (în sus sau în jos), un cerc sau o serie de trepte? Cât din viața altor persoane cunoscute influenţează metafora voastră de viaţă?
Semnificaţiile metaforice sunt acele construcţii imaginare ale spiritului care experimentează certitudinea noastră că lumea are un sens, chiar dacă, necunoscându-l, trebuie să ne încredem în ceea ce fiecare dintre noi se străduieşte să clădească, fiecare fiind condamnat să imagineze un sens al lumii, a cărui responsabilitate îi revine în întregime.
Am întâlnit foate mulţi oameni cărora le place în mod deosebit metafora schimbării, cea care evocă imaginea omizilor devenite fluturi. Cu toate acestea, la fel de atrăgătoare este orice metaforă bazată pe standardele fiecărui om, cu propria personalitate, provenind din diverse culturi, credințe și istorii. Oamenii nu sunt ceasornice și viețile noastre nu au neapărat predictibilitate. Niciodată nu putem presupune că, pentru simplul motiv că cineva este de aceeași vârstă cu noi, se confruntă cu aceleași modificări psihologice. De aceea mă întorc la ideea enunţată de câteva ori pe parcursul acestei lucrări şi care susţinea că metafora este o întreprindere absolut individuală, croită după măsurile fiecărui client:

1. Uneori ne simţim duşi în aval de un râu pe care nu-l recunoaştem. Ne luptăm să rămânem pe linia de plutire prin tot noroiul, mizeria și resturile adunate de-a lungul curgerii apei. Molozul acesta sunt gândurile, senzaţiile, evenimentele, sentimentele noastre. Este suferința noastră care ne duce în derivă, neputincioşi, în aval. Alegerea este a noastră, putem ieşi la mal, privind cum aceste gânduri, evenimente, senzaţii, se duc în aval fără noi sau putem renunţa la efortul de a ne smulge din curenţii care ne duc spre nicăieri.

2. Cu ce seamănă efortul nostru de a împiedica gândurile inconfortabile legate de trecutul nostru să iasă la suprafaţă? Poate cu o minge gonflabilă enormă pe care încercăm s-o scufundăm în apă, dar care sare mereu, pocnindu-ne în față. Putem permite mingii să plutească în jurul nostru, doar lăsând-o să fie. Deci, mai degrabă decât a opri gândurile, ne putem opri să luptăm împotriva lor, să le lăsăm să fie, fără a reacționa la ele.

3. Imaginaţi-vă pe scaunul şoferului în timp ce toți pasagerii (gânduri) sunt critici, abuzivi, intruzivi, vă distrag atenția strigând şi indicând fiecare altă direcţie de mers. Puteți permite pasagerilor să strige și să pălăvrăgească zgomotos, dacă vă mențineţi atenția concentrată asupra drumului, având siguranţa faptului că vă îndreptaţi spre un obiectiv sau o valoare în care credeţi cu toată forţa.

4. Când devenim nervoşi din cauza drumului printr-un tunel, cea mai bună opțiune este de a continua drumul, mai degrabă decât să încercăm să evadăm. Sentimentul de tunel va trece – undeva este un capăt. Un alt început.

5. Indiferent de vreme sau de ceea ce se întâmplă pe suprafața unui munte – muntele rămâne ferm, puternic, crescut din pământ, permanent. Putem fi așa, ca un munte, cu respectarea şi acceptarea gândurilor care trec şi vin, a sentimentelor care ne încearcă, a senzațiilor pe care le avem, păstrând neclintit echilibrul interior.

6. Uneori este util să privim imaginea de ansamblu. Când intervine ceva dureros în viaţa noastră, suntem atât de aproape de această durere, atât de implicaţi în ea, aproape că suntem o parte din ea. Atunci este foarte greu să ne dăm doi paşi înapoi şi să privim imaginea de ansamblu. E un fel de Google Earth, vedem totul, dar „totul” rămâne ascuns. „Nu putem vedea pădurea de copaci”. Hai să dam un „zoom” punctului nostru de vedere. Cum arată acum durerea ta?

7. Când facem prezentări folosind un laptop și un proiector, există o opțiune de afișare pentru fiecare monitor. Ecranul laptop se numeşte Monitor 1, iar proiectorul este Monitor 2. Graficul din Panoul de control este prezentat sub forma a două ecrane mari, cu numere mari, albe pe ele. Faceți clic pe Monitor 1 și totul se extinde și vine în prim-plan, în timp ce comanda Monitor 2 face ca totul să devină mai mic și mai departe. Faceți clic pe Monitor 2 și apoi zoom până ce Monitor 1 dispare. Acesta poate fi genul de atenție pe care îl avem într-un anumit moment. Ceva ne captează atenția – un sunet, o vedere, un sentiment, un gând – și ne apropiem, îl punem în prim-planul atenției noastre, făcându-l mai mare și mai intruziv. Orice altceva se îndepărtează în fundal. Putem alege ceea ce punem în prim-plan – gânduri care ne susţin, respirația noastră, imagini, o senzație, ceea ce vedem, ce am auzit, astfel încât alte gânduri nefolositoare sau senzaţii alunecă încețoşate în fundal. Ca un obiectiv cu zoom care se concentrează pe ceva special, restul imaginii iese din focalizare, îşi pierde claritatea. Folosim comenzile „zoom in” si „zoom out”, acordându-ne atenția şi armonizând-o cu starea noastră.

8. Nu cu mult timp în urmă, un avion a aterizat aparent miraculos pe râul Hudson, Statele Unite. Toți cei 155 de oameni au supravieţuit. Ce au simţit aceşti 155 de oameni care au ajuns uscat și au realizat pe lângă ce au trecut? Au avut toţi aceeași reacție? Categoric nu! Mulți probabil că au fost îngroziţi, terifiaţi de întâmplare și probabil că au decis să nu mai zboare din nou, să nu se mai expună unor situaţii atât de periculoase. Alții s-ar putea să fi fost copleșiţi de fericirea de a fi supraviețuit. Unii s-ar putea decide să trăiască viața din plin, ca urmare a experienței lor, și să fie determinaţi să zboare chiar mai mult. Ar putea fi 155 de reacții diferite. Același eveniment, răspunsuri diferite. Nu evenimentul cel care cauzează emoțiile noastre, ci sensul pe care îl dăm evenimentului. Cei care au interpretat cazul ca terifiant, vor considera că e mult prea periculos să zboare din nou. Alții se vor simți extaziaţi ded şansa care li s-a dat şi se vor considera incredibil de norocoşi. Tu cum te-ai simţi?

9. Atunci când se întâmplă un accident de circulație, poliția cere martorilor să descrie ceea ce s-a întâmplat. E nevoie să aibă cât mai multe declarații ale martorilor, astfel încât acestea să poată construi suficiente dovezi pentru o versiune realistă a evenimentelor. Într-un accident de circulație, vor exista mai multe perspective diferite asupra a ceea ce s-a întâmplat. Șoferul uneia dintre maşini va avea un punct de vedere, un alt conducător auto sau un pasager va avea încă un alt punct de vedere. Fiecare spectator care a asistat la accident va avea o perspectivă ușor diferită, în funcție de distanţa la care se afla faţă de locul accidentului, cât de bine a văzut totul, ce moment al accidentului a surprins, cât de mult a simţit că este el însuşi în pericol, cum a fost afectat de accident, ce înseamnă accidentul pentru experienţa lui anterioară.
Folosim același principiu când lucrăm cu sentimentele noastre – fiecare situație, eveniment, conversație, înseamnă ceva diferit pentru toți cei implicați, și, de asemenea, pentru cei care nu sunt implicaţi direct.

10. Când ne-am împotmolit în nisipuri mișcătoare, impulsul imediat este de a ne lupta să ieşim. Dar asta este exact ceea ce nu trebuie să facem dacă am alunecat în nisipuri mișcătoare. Cu cât mai mult te zbați, cu atât mai adânc te scufunzi – și cu atât mai mult te lupţi inutil. Cu siguranţă, nu eşti în situaţia de câştig. Cu nisipurile mișcătoare există o singură opțiune pentru supraviețuire. Răspândeşte greutatea corpului pe o suprafață mare – stabilezează-te. Se merge împotriva tuturor instinctelor noastre de supravieţuire, dar trebuie să te faci una cu nisipurile mișcătoare. Noi luptăm împotriva unui lucru care ne va înghiţi dacă nu-i respectăm substanţa, dar nu luăm în considerare, probabil, că doar lăsându-l să fie am putea descoperi ce am obține şi cum am putea să ne ridicăm la suprafaţă. O atitudine cu mult mai eficientă decât în cazul în care ne-am lupta deschis, desconsiderând caracteristicile situaţiei.

11. Imaginați-vă că aveţi un papagal. Acest papagal este doar o pasăre, nu are nici cunoștințe,nici înțelepciune și nici înțelegere. Creier de pasăre… Recită lucrurile ” papagaliceşte”.
Cu toate acestea, acest papagal este special, este un papagal otrăvit și otrăvitor. A fost antrenat special pentru a-ţi fi inutil, comentând în mod continuu la adresa ta şi a vieţii tale. De exemplu , autobuzul în care te afli este blocat în trafic și ajungi la locul de muncă mai târziu cu 5 minute. Papagalul stă acolo spunând: „Întârzii din nou. Pur si simplu nu poţi fi punctual, niciodată nu ajungi la timp. Eşti prost. Dacă ai fi plecat de acasă mai devreme, ai fi ajuns la timp. Şeful tău ar fi fericit. Dar tu, nu. Nu poţi face lucrurile la timp. Eşti inutil. Aduni deșeuri de spațiu şi timp! Absolut patetic!”
Cât timp te-ai lăsat în acest abuz înainte de a arunca un prosop peste colivie sau a scăpa de papagal ? Se întâmplă să ne lăsăm prizonierii gândurilor care vin de la acest agresor, sabotor intern pentru mult prea mult timp.
Putem învăța să folosim un antidot împotriva acestor otrăvuri interne. Observăm că e doar un ” papagal ” şi acoperim colivia. „E papagalul ăsta din nou – nu trebuie să-l ascult ” și du-te și fă altceva.
Concentrează-ţi atenția în altă parte. Fii persistent cu această practică! Vei observa prezenţa papagalului din ce în ce mai puțin. Va renunţa la otrava lui o dată ce antidotul va începe să funcţioneze sau poate va zbura acolo unde toţi papagalii otrăvitori se duc.

12. Imaginează-ți că ești într-un remorcher de război alături de un monstru care întruchipează anxietatea ta (depresie, etc). Tu ţii un capăt al unei frânghii și monstrul are celălalt capăt. În între voi, există o văgăună fără fund, imensă. Tu te tragi înapoi cât de mult poţi, dar monstrul trage şi el cu foarte multă forţă, apropiindu-te de prăpastie. Care este cel mai bun lucru de făcut în această situație?
Să tragi mai tare este un instinct natural, dar ia în considerare faptul că, cu cât tragi mai tare cu atât mai puternic va trage şi monstrul. Te-ai blocat. Ce trebuie să faci?
Să dai drumul frânghiei înseamnă că monstrul mai este încă acolo, dar nu mai ești legat într-o luptă cu el. Abia acum poţi face ceva mai util pentru tine.

13. Uneori, viața poate semăna cu urcuşul pe un deal lung și abrupt, într-o maşină nepotrivită pentru un astfel de traseu. Motorul pur și simplu nu ne ajută să ajungem în vârf. Poate că trebuie să schimbăm treapta de viteză. O treaptă sau chiar două. Schimbarea într-o treaptă inferioară oferă motorului mai multă forţă pentru urcuş și este mult mai capabil să mişte roțile în sus pe deal, deși un pic mai lent decât ne-am dori.
Aşa arată de multe ori viaţa nostră. Încercăm să turăm motoarele la cea mai înaltă treapta de viteză, asteptăm atât de mult de la noi înșine, de la ceilalți, de la viața însăși. Uneori e nevoie doar să schimbăm totul pe o treaptă inferioară de viteză. Încetinește, redu lupta. Continuă, dar într-o treaptă inferioară de viteză.

14. Când mergem de-a lungul unei poteci, avem tendința de a privi doar înaintea noastră, cu priviri ocazionale în spatele nostru și în depărtare. Ne uităm în urmă pentru că avem nevoie să știm că nimic nu se apropie din spate sau pentru a vedea de unde am venit şi ne uităm în depărtare pentru a ne asigura că ne îndreptăm în direcția cea bună, pentru a ajunge acolo unde vrem să ajungem. De cele mai multe ori, însă, trebuie să știm unde păşim.
Dacă am fi mereu concentraţi pe drumul din spatele nostru, atunci ne-am lovi de toate obstacolele de pe drum. Dacă ne-am concentra în mod constant pe depărtare, am pierde frumuseţea călătoriei.
Uneori suntem atât de concentraţi pe trecutul nostru, încât neglijăm prezentul și nu înţelegem de ce ne tot lovim de obstacole. Sau poate suntem atât de atenți la anticiparea pericolelor din viitor, încât nu ne bucurăm de frumuseţea drumului pe care tocmai îl parcurgem.

15. Cărăm cu noi propriile rucsacuri în toată călătoria vieții. În rucsac găsim experiențele noastre de viață, așteptările noastre, iar acestea influențează modul în care suntem, în care acţionăm și ceea ce facem din viața noastră . Rucsacul nostru şi tot ce cărăm acolo afectează modul în care gândim, simțim și acţionăm față de noi înșine, față de ceilalți și față de viață în general.
Dacă ne gândim că problemele noastre ar fi ” rucsacuri „, putem scoate problema în afara noastră, ceea ce face mai ușor de schimbat lucrurile înspre un mod pozitiv. Înainte de a putea face aceste modificări, avem nevoie să înțelegem mai multe despre rucsacul nostru personal și despre modul în care ne afectează:
• Ce cărăm în rucsac, ce ne afecteaza capacitatea de a face față cu vieţii de zi cu zi: experiențele din trecut – amintiri, gânduri, imagini; problemele actuale – circumstanțele vieții, grijile; ce anume menţine problemele noastre de acum; viitorul – anxietatea cu privire la ceea ce s-ar putea întâmpla și capacitatea noastră de a face față acestor provocări; convingerile noastre de bază despre noi, despre alții și despre lume ca rezultat al experiențelor din trecut, al circumstanțelor actuale și anxietate cu privire la viitor.
• Dacă ţi-ai putea imagina un rucsac, cât de mare ar fi? Ce culoare are? Cât de greu este? Cum l-ai purta: folosind o curea pe un umăr, două curele, în spate, o curea în jurul abdomenului, ar avea roți, mâner?
• Cum se fixează? Cât de bine? Cât de sigur este? Are un fermoar, velcro, nasturi, curele, catarame, lacăt, etc?
• Ce ar face ca acesta să se desprindă și să se deschidă? Ce s-ar întâmpla cu tine atunci?Cum ar arăta? Ce ar vedea şi ar afla alții despre tine, când s-ar întâmpla asta?
• Există buzunare pe exterior, în care să păstrezi lucrurile? Ce e acolo? Mai e ceva atașat de rucsac?Desenează rucsacul.
• Ce simti atunci când transporţi rucsacul? Ce simți în corpul tău? Care sunt gândurile pe care le ai? Ce înseamnă sau ce spune despre tine faptul că duci acest rucsac?
• Cum te afectează pe tine să transporţi acest rucsac?Care sunt gândurile tale? Ce imagini sau amintiri ai? Ce gânduri continuă să vină? Ce spune asta despre tine?

Lumea se dezvăluie în experienţa afectivă, iar noi nu ne aflăm acolo în acelaşi mod de fiecare dată, după cum trăim experienţa angoasei sau a bucuriei, de pildă.
Încerc mereu să pun în formă nouă mai vechile cunoştinţe pe care le
primesc. Încerc să creez şi să scriu propriile mele metafore. De viaţă, de întâmplare, de conjunctură. Scriind, am atins cele mai nerecunoscute gânduri şi emoţii pe care le am. E ca şi când m-aş suspenda deasupra tuturor întâmplărilor vieţii mele din ultimii ani şi aş avea, în sfârşit, clar, perspectiva. Scrisul meu e ca o lanternă care pe măsură ce-şi creşte lumina, îmi dezvăluie înţelesuri de semne, de plecări şi veniri, de motive.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s