PSIHOTERAPIA INTERCULTURALA ORIENTATA SPRE CORP: LIMBAJUL CULTURII EXPRIMAT PRIN TRUP SI LIMBAJUL TRUPULUI ÎN DIFERITE CULTURI (II)

Julianne Appel-Opper

Urmând munca lui Schore (spre exemplu, în 2010) cu privire la comunicarea de la emisferă dreaptă la emisferă dreaptă, mulți autori au indicat importanța mesajelor non-verbale ce au legătură cu această emisferă (spre exemplu, Chused, 2007). Dorpat (2001) privește mișcarea corporală, postura, gestica și inflexiunea vocii ca părți ale proceselor implicite care sunt văzute ca mecanisme centrale ale procesului schimbării din psihoterapie. Autori precum LaBarre (2008), Petrucelli (2008), Poettgen-Havekost (2004), Volz-Boers (2008) și Scharff (2008), descriu dialoguri încorporate similare între terapeut și client.
În aceste texte nu există referințe explicite la diferențele interculturale dintre terapeut și client. Dar ce se întâmplă în terapia interculturală dacă „reacția adecvată” nu mai este validă într-un alt context cultural? Oare suntem cu adevărat capabili să citim comportamentul non-verbal într-o întâlnire interculturală? Referindu-ne la Leikert (2008), încă mai putem stabili o „bandă kinetică” în apropierea orientată către corp de un client parte dintr-o cultură diferită și oare putem găsi tonul potrivit pentru celălalt? Schore (2010, p.197) pune accentul pe importanța comunicări între emisferele drepte mai ales cu privire la „interacțiunile cu un mediu nou” și „atunci când ,tendința spre înclinare’ a sinelui implicit al pacientului se dez-integrează în timp real”. În această privință mă întreb oare cât de provocatoare ar putea fi comunicarea interculturală de la o emisferă dreaptă la cealaltă pentru terapeut și client?
Îmi repet afirmația cum că autorii care scriu despre procese corporale în terapie se concentrează în principal pe cunoașterea relațională implicită. Cunoașterea culturală implicită a terapeutului și a clientului, precum și diferențele și neînțelegerile implicat sunt arareori menționate. Benjamin (2002) chiar indică în articolul său despre ritmurile reciproce implicite de recunoaștere, că oamenii pot deveni incapabili dea citi tiparele relaționale și de a negocia diferența. Cu toate acestea, aspectele interculturale nu sunt menționate. Knoblauch (2008, p. 197) scrie că tocmai ce am început să luăm în cosiderare influențele culturale care dau o formă experienței subiective și întâlnirii intersubiective. De fapt, autorul se concentrează pe „confruntarea dintre diferite norme culturale”, însă cu privire la „propriile sale credințe și practici culturale psihanalitice”. Așteptările și percepțiile sale culturale mai implicite față de clienta sa, pe care a descris-o ca fiind o „fată intaliană/catolică bună”, sunt în mod mai puțin explicit luate în seamă. Tömmel (2010, p. 99) recomandă ca „psihanalistul să poată fi capabil să perceapă imprimările culturale timpurii ce se află dedesubtul adaptării la cultura musafir”. Dar cum ar trebui să se întâmple acest lucru?
Fiind eu însumi emigrant, am experimentat cineva se poate simți mai nesigur față de mișcările sinelui celuilalt. Într-o cultură diferită ceilalți au reacționat în mod diferit la comportamentul meu obișnuit și „am devenit puțin străină față de mine însumi” (Appel-Opper, 2007). Pentru mulți autori precum Özbek și Wohlfahrt (2006), Ardjomandi și Streeck (2002) și Parlett (2000), emigrarea presupune o dezmembrare a sinelui. Un psihoterapeut intercultural orientat spre corp ar trebui de ci să primească și să acceseze rămășițele sentimentelor scindate și ale părților sinelui carfe au legătură cu limba mamă și cu o lume diferită de experiență. Pentru unii dintre clienții noștri interculturali limbajul trupului poate fi mijlocul principal de exprimare (Möhring, 1995).

Intervenții și experimente încorporate
Am stat acolo cu A la prima noastră ședință și am observat cum umerii mei se tensionaseră. Pentru mine această tensiune nu se potrivea în mod deschis față de comportamentul ei. Mi se pare că o altă voce vrea să găsească un mod de exprimare. Am decis să-mi aduc rezonanța încorporată a tensiunii din umerii mei, în câmpul terapeutic. Acest lucru părea important. Presupun acum că vroiam să îi vorbesc fetiței chinezești care, la un moment dat, fusese bătută de mama sa. În aceste minute era o atmosferă de singurătate în aer. Se simțea ca și când fetița încerca să găsească o cale de a vorbi despre durerea ei. Mi-am imaginat că nimeni nu vorbise cu adevărat cu ea și că nici ea nu vorbea mult cu ceilalți. În același timp simțeam că este important să găsesc o cale să-i vorbesc fetiței și în același timp, să respect adultul din cameră. Aveam imaginea adultului care protejează fetița, așa încât fetița nu mai putea fi expusă sau nu se mai putea râde de ea.
Cu o voce moale, melodioasă am spus: „stând cu tine, observ cum umerii mei devin ușor tensionați”. Apoi am adăugat: „cum sunt umerii tăi în acest moment?” Inițial A a început să râdă ușor ca și când aș fi spus ceva ciudat sau amuzant. Apoi i-am spus că vorbesc serios și am privit-o. A s-a oprit din râs imediat, s-a uitat pentru un scurt moment direct în ochii mei și și-a ținut respirația pentru o clipită. Îmi amintesc că și eu m-am uitat la ea și cum eram conștientă să-mi mențin tiparul regulat de respirație. Apoi ea mi-a pus că umerii ei erau foarte încordați. S-a aplecat puțin în față și m-a întrebat cu o voce deschisă, prietenoasă, cum de am știut asta. Apoi i-am spus lui A că lucrez într-o manieră orientată spre corp și că acord atenție corpului, precum și cuvintelor, pe lângă acesta. Pe măsură ce A și-a ținut respirația m-am gândit că am riscat prea mult spunându-i de rezonanțele mele fizice. Însă apoi am experimentat mișcarea în față și tonul vocii ei ca semne că nu am oferit această intervenție prea devreme.
Până la urmă aceasta fusese prima ședință și am fost conștient că prima noastră întâlnire păruse plină de atmosfere ale comportamentului chinezesc de contact, pe care nu îl cunoșteam. În plus, imprimările încorporate din relația clientei cu mama sa și care se dezvăluiau evocau și o prezență a mamei sale în întâlnire.
Toate acestea au condus către un mod grijuliu de comunicare între mine și A. Îmi amintesc cum m-am simțit într-o lume necunoscută în care am dezvoltat fantezia că trebuia să fiu precaută. Așa că mi-am utilizat propriile rezonanțe ca o busolă.
Pe măsură ce ne-am concentrat pe aceste tipare relaționale timpurii, am înțeles cum A a fost nevoită să își înghețe sentimentele precum mânia și accesele de furie în umerii săi. Acesta era și locul în care nevoile ei de autonomie și sentimentul de apartenență erau ținute. Aceste nevoi erau prea periculoase în relație cu mama lui A. Mai târziu, clienta a mărturisit cum își simțea „mama înăuntrul ei”. În situații sociale la universitate și în relații intime A observa un sentiment de tensiune. Ne-am concentrat pe unele scene tipice și am dezvoltat experimente încorporate.
Într-o scenă de la consulatul american am lucrat cu cât de frustrată a fost A că americanilor le era permis să aștepte la o coadă în plus și erau serviți mai rapid și într-un mod mai prietenos. Am descoperit că A a dispărut adânc înăuntrul său atunci când a experimentat vocile zgomotoase ale americanilor împreună cu comportamentul de contact diferit. Pe măsură ce vorbeam despre aceasta, am observat cum umerii ei păreau tensionați și cum și umerii mei s-a încordat. M-am folosit de această comunicare implicită de la corp-la-corp, însă de data aceasta corpul meu a transferat în mod explicit ceva asupra corpului clientei. Mai întâi am anunțat că vream să-mi mișc umerii în sus și în jos într-un mod atent și am întrebat-o dacă pentru ea ar fi în regulă să urmărească acest lucru. Parametrii pentru a observa cum reacționa corpul la intenția mea se aflau, spre exemplu, în comportamentul de contact vizual, în culoarea pielii, în tiparul de respirație sau în poziția de șezut. În mare am avut impresia că A a primit bine intervenția mea. Tiparul ei de respirație a rămas neschimbat, iar eu nu văzusem semne de mișcări subtile de îndepărtare de mine. Toate acestea împreună cu „da-ul” ei promt m-au convins că putem să continui. Apoi am început să-mi mișc umerii și am continuat să observ modul în care corpul ei primea această comunicare. Pentru mine, umerii lui A au început să pară mai puțin tensionați fiindcă s-au mișcat puțin mai mult în ritmul respirației ei. De asemenea am observat că gura și bărbia ei păreau puțin mai relaxate decât înainte, pielea era mai puțin pală și părea mai moale. Cumva ochii ei arătau diferit, iar respirația ei a devenit mai profundă.
În următoarea conversație dintre noi a fost clar cum americanii din scena de la consulat, dar și comportamentul de contact nemțesc în general reprezentau adesea direct pe mama sa de la care își dorea să se retragă.
Într-o altă ședință am realizat cât de provocator a fost pentru ea să exprime sentimente de antipatie față de cineva. A a devenit conștientă că în schimb ar analiza totul. În aceste momente am văzut că umerii ei s-au mișcat în jos și au rămas în această poziție. Acest lucru a dus la următorul experiment încorporat, cu care A a fost de acord. Am luat o cutie de șervețele și am mișcat-o de-a lungul mesei, întorcând-o acolo de pe o parte pe alta. Acest lucru a făcut mai multe zgomote. Am observat cum umerii lui A s-au mișcat în jos, iar ea m-a privit. Apoi m-a întrebat dacă totul era în regulă cu mine. Îmi amintesc că mi-am continuat mișcările pentru aproximativ un minut în plus și nu i-am răspuns la întrebare în tot acest timp. Apoi m-am oprit și am vorbit despre ce s-a întâmplat. A și-a amintit alte scene în care nu a putut să-și exprime sentimentele de deranj. Am lucrat împreună pentru a repeta intervenția de mai multe ori, iar A să încerce să zică „stop”. Cu fiecare repetiție, devenea din ce în ce mai ușor.
Am ales acest experiment deoarece mi-a permis să impactez atât încordarea umerilor, cât și sentimentul ei de strangulare. Am credința că umerii mei în mișcare au transferat impulsurile de mișcare care de asemenea au ajutat-o să spună „stop”. Impulsurile de mișcare cumva au dezghețat mișcările ținute în umerii și în gura ei. A a devenit conștientă de cum corpul ei se închisese în situații sociale. Ea își ținea umerii și își ținea buzele închise, așteptându-se să fie făcută de rușine sau să fie expusă.
Vreau să indic legătura clară a acestei comunicări cu descoperirile neuronilor oglindă și cu comunicarea de la emisferă dreaptă la emisferă dreaptă.

Hârtie și umor
Într-o ședință A mi-a spus cât de neatrăgătoare se simțea. Spunea că urechile ei erau prea mari. Observând schimbarea din tonul vocii ei, am întrebat: „cine spune asta?” Ea a zâmbit. Amândoi știam răspunsul, acela că era vocea mamei sale. Încă zâmbind, A a adăugat și că buzele ei erau prea subțiri. Țin minte că am luat o foaie de hârtie și am întrebat-o dacă ar putea să-și deseneze buzele. Întrebând-o despre de anume a trebuit ca aceste buze să experimenteze, ea mi-a spus că a trebuit să o sărute pe mama ei și despre cât de neplăcut resimțea acest lucru. De-a lungul ședințelor am dezvoltat un umor fin pe care l-am interpretat ca semne că introiecțiile de la mama ei dispăreau și aveau mai puțină putere.
Vreau să adaug că pentru mine desenul în sine nu a reprezentat punctul principal al intervenției. În schimb, am căutat moduri de a o ajuta să se mobilizeze și deci, să-și dezghețe umerii.

Terapeutul și clientul între două lumi
A mi-a spus despre o întâlnire cu alți expatriați chinezi care locuiau în Berlin. S-a simțit ciudat în compania lor, ca și când cultura chineză devenise mai distantă și mai îndepărtată. În copilărie și în adolescență A nu avusese voie să aibă contact cu ceilalți. Și-a amintit cât de izolat și de singură se simțise în copilărie. Era clar că deja în China se simțea diferit. Noi am înțeles că A se mutase în Germania și departe de mama ei în speranța de a găsi o cultură în care să-și găsească locul.
Acest proces de emigrare de idealizare a noii culturi și de distanțare față de cultura veche, a rezonat cu mine. În perioada terapiei cu A eram în Germania de aproximativ trei ani. Procesul de re-imigrare în propria mea cultură fusese uneori chiar frustrant pentru mine. Uneori în acești ani m-am simțit ca și când aș fi undeva între Marea Britanie și Germania. A și cu mine ne-am concentrat în diferite momente pe cum a fost pentru ea să trăiască în Germania și pe provocările și oportunitățile implicate. Am menționat o dată că nu mi-a fost ușor să găsesc o cale înapoi către propria mea cultură. Apoi A m-a privit și a spus că era surprinsă să audă asta. Presupun că în momente ca acela ea și cu mine ne-am văzut una pe cealaltă ca două femei între două lumi.

Remarci de concluzie
La sfârșitul terapiei A mi-a spus că percepția mea asupra tensiunii umerilor ei a fost cea mai importantă. Ea a adăugat că s-a petrecut ceva profund. În această comunicare de la corp-la-corp ea și cu mine ne-am conectat și ne-am întâlnit în ciuda lumilor noastre diferite de experiențe și limbaje. Ca un corp viu, am primit și am înțeles ceva de la corpul ei viu. A a mai menționat că a însemnat mult pentru ea că nu am insistat să trecem printr-un experiment. A adăugat că aceasta a fost o experiență nouă pentru ea, că cineva i-a dat ocazia să aleagă și chiar i-a acceptat răspunsul. Îmi amintesc cum A a ajuns la mine cu o listă de lucruri despre care vrea să vorbească. Cumva ea se aștepta să fie analizată și să i se spună cum să facă mai bine. Uneori acest lucru s-a simțit ca și când ea căuta o mamă strictă care să facă totul corect de acum înainte.
Eu cred că modul în care dezvolt intervenții și experimente încorporate împreună cu clientul pe o scenă împărtășită, a fost o metodă potrivită pentru A pentru a o invita într-o relație intersubiectivă dintre două femei, două culturi și două corpuri în încăpere. De-a lungul anilor experiențele mele clinice au confirmat puterea imensă de vindecare a unor asemenea comunicări explicite de la corp-la-corp. Cu acest articol îmi doresc să pledez pentru o orientare către corp în psihoterapia interculturală. Pe lângă intervențiile verbale, terapeutul intercultural ar trebui să știe și să stăpânească intervențiile corporale și vocabularul corpului. Eu cred că melodia tiparelor relaționale implicite individuale ale clientului intercultural poate fi înțeleasă pe de-a-ntregul atunci când auzim și tonurile cunoașterii culturale implicite. Într-adevăr, corpul este busola într-o lume diferită.

Traducere și adaptare: Ruxandra Stoica
Articolul original a fost publicat în Jurnalul britanic de Psihoterapie Integrativă (www.ukapi.com), Volumul 7, Nr. 2 (2010), p. 13-23

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s