COMPASIUNEA IN PSIHOTERAPIE… A FI OM

Karl Gregory

Abstract :
În ultimii 10 ani, psihoterapia, teologia şi neuroştiinta au început să se apropie din ce în ce mai mult, şi asta se resimte şi la nivelul relaţiei terapeutice, în compasiune şi în structura cerebrală. De la abordarea psihodinamica până la cea centrată pe persoana, toate par să îmbrăţişeze puterile vindecătoare ale meditaţiei, atenţiei şi compasiunii.

Ruşinarea este prezentă clar în multe sisteme educaţionale, familiale sau sociale. Ruşinea este un sentiment existenţial care poate deveni toxic şi care poate bloca dezvoltarea – schimbând structura cerebrală. Neuroştiintele încep să demonstreze faptul că ceea ce deschide canalele empatiei şi îi permite creierului să se restructureze şi să se dezvolte este compasiuna.
În workshop din cadrul Conferinţei Internaţionale „Psihoterapia secolului 21”, organizată de către A.R.P.I. în 2011, am adus argumente cu privire la faptul că psihoterapia secolului 21 va saluta şi folosi aceste descoperiri şi, prin relaţia terapeutică, psihoterapeutii şi clienţii vor putea să co-creeze un spaţiu interuman mai supus greşelii, dar şi mai plin de compasiune, astfel promovând o relaţie umană mai sănătoasă.
Tot în cadrul acestui atelier de lucru, am încercat să creez un spaţiu în care să luăm în considerare aceste concepte, împreună cu ce se spune în lteratura de specialitate şi în cadrul diferitelor cercetări, dar integrând şi cadrul de lucru dezvoltat împreună cu clienţii, colegii, supervizorii şi supervizaţii în ultimii 10-20 de ani.
Regula de bază pentru acest workshop: suntem de acord să ne tratăm reciproc cu dragoste şi respect în toate modurile noastre de a fii împreună aici.

Introducere

Ce vă ofer astăzi aici vine din experienţele avute în timpul unei vieţi întregi:
1 – în primul rând, din propriile mele răni şi procese de vindecare, care m-au făcut să lucrez în acest domeniu.
2 – din faptul că am fost privilegiat să lucrez cu clienţi şi psihoterapeuţi în supervizare.
3 – din ceea ce mi-au oferit ceilalţi terapeuţi din vieţile sau munca lor, prin literatură.
4 – şi în ultimul rând din modul în care descoperirile ştiinţifice recente validează ceea ce noi făceam deja ca terapeuţi.

Am ştiut de ceva vreme că, indiferent de tipul de terapie folosit, eficacitatea ei este dependentă de relaţia dintre psihoterapeut şi client (Hill, 1989). Ceea ce nu am ştiut, până de curând, a fost de ce. În acest workshop, voi încerca să prezint câteva dintre aceste descoperiri.
Toate religiile principale, de la creştinism la Islamism, la budism şi până la credinţa iudeica, pun compasiunea la loc de cinste atunci când îşi propovăduiesc înţelepciunea. Texte hinduse, mai vechi de anul 1500 i.e.n., spun despre compasiune (Daya) că este o mare virtute. Conceptul budist de “atenţie faţă de orice”, şi, mai recent, cel de “compasiune”, a atras interesul psihoterapeuţilor vestici.
În ultimii 10-20 de ani, ştiinţele neurologice au cartografiat activitatea cerebrală, folosind diverse scanări şi instrumente electronice, dar cea mai interesant metodă este cea în care se foloseşte rezonanţă magnetic pentru a ilustra funcţiile creierului. Aceste scanări au condus spre informaţii pe care abia începem să le înţelegem, şi care au revoluţionat modul în care gândim despre creierul uman.

Euristic

Vă propun o scurtă călătorie. Copil fiind, am fost învăţat să simt efectele sentimentului de ruşine, folosit ca un mod de control asupra comportamentului meu, întărit în plan fizic de reguli şi violenţă. Fiecare lovitură de curea, palmă sau nuia, îmi transmitea că nu am nici o valoare şi că nu contam. Aceste sentimente de devalorizare au devenit în timp o convingere, care au condus la sentimentul că sunt fals, şi că toţi îşi vor da seama, într-un final, de cât sunt de nefolositor. Eu, ca şi mulţi alţii din generaţia mea, am devenit predispuşi la ruşine.
Am câţiva copii mici la şcoală şi am văzut cum sunt făcuţi să se ruşineze, prin dezvăluirea publică a emoţiilor lor, în vederea obţinerii unui control asupra comportamentului pe care aceştia le au. Deci lucrul despre care este vorba aici este control social ţintit.
Sociologii ne spun că suntem animale sociale, că avem nevoie unii de alţii pentru a supravieţui prin interdependenţă. Când suntem abia născuţi, avem nevoie de legătură social care se formează între mama şi copil, şi calitatea acestei legături va determina importanta viitoarelor noastre nevroze. (Lewis 1971, Bowlby 1988, Gerhart 2004).
Unii oameni de ştiinţă, din domaniul neurologiei, sunt de acord că vedem acum creierul ca un organ social. Aşa că, atunci când începem să mergem la şcoală, o parte din noi este deja formată. Suntem deja scufundaţi în ceea ce eu numesc o “mare a circumstanţelor”, în care alegerea personală este în mare parte determinată în primul rând de ceilalţi, şi în care învăţăm din experienţe. Ce ştim din ştiinţele neurologice este următorul fapt: creierul nu încetează niciodată să se dezvolte, ca răspuns la experienţele prin care trece şi la formele specifice ale sistemului reglator al afectelor. Astfel, în viaţa mea adultă, am dezvoltat un sistem elaborat, bazat pe frică şi autocriticism, pentru a mă eschiva de la excesele controlului social făcut prin ruşinare. Durerea era foarte intensă.
Discut despre efectele procesului meu de învăţare din interactiunea mea cu mulţi clienţi, psihoterapeuţi şi colegi în supervizare care sunt predispuşi la ruşine. Detaliile diferă, dar efectul este similar.

EXERCIŢIU: gândiţi-vă la legătura dintre vocea interioară critică şi ruşine, si discutati cu un coleg. Poate să se dovedească o sarcină dificilă, şi dacă este cazul, observaţi cât puteţi accepta să toleraţi posibilele sentimente de ruşine într-un mediu de iubire binevoitoare, care activează mecanismele de apărare.

Ruşinea şi fucţiile ei

În evoluţia noastră, ca animale, ni s-a spus că ruşinea a apărut ca un sentiment de alertă, care să ne informeze dacă există un pericol potenţial sau real în ceea ce priveşte legăturile noastre sociale (Harder & Greenwald 2000). Asta s-a întâmplat pentru că relaţiile sociale sunt indispensabile când vine vorba de supravieţuirea noastră. Astfel, ruşinea devine o experienţă puternic existenţială, care ne spune cum să ne purtăm pentru a ne asigura propria siguranţă şi supravieţuire. Dacă acest sentiment de ruşine este manipulat şi folosit împotriva noastră de cei care ne ghidează în viaţă (părinţi, învăţători), pentru a ne controla comportamentul, atunci se formează un mediu toxic, propice dezvoltării nevrozelor. Creierul, care implică şi corpul, prin simplul fapt că face parte din corpul nostru, devine confuz, dezorientat, şi nu se mai poate adapta corespunzător la experienţa de învăţare.

Creierul
Trebuie să spun mai multe despre dezvoltarea creierului – în termeni foarte simplii spuşi, suntem conştienţi acum de faptul că sunt trei direcţii de dezvoltare a creierului.

Creierul reptilian
Este evident că suntem născuţi cu o parte a creierului de care multe animale au nevoie ca să supravieţuiască, şi din această parte vin sentimentele de frică – luptă, fugi sau îngheaţă. Aceasta este zona limbică a creierului, numită creierul reptilian, deoarece este mereu atentă la posibile ameninţări ce ne-ar putea periclita supravieţuirea. Emoţii de bază, esenţiale pentru autoapărare, îşi au sediul aici, emoţii ca frica, mânia şi dezgustul.

Creierul social
Ştiinţa ne dezvăluie acum că fricile şi emoţiile generate de zona limbică sunt mai departe mediate prin intermediul altei zone a creierului, dezvoltată şi integrată mai târziu, când sugarul sau copilul mic începe să formeze legătura cu mama.
Aceasta este zona care ţine de la cortexul prefrontal până la zona cortexului orbitofrontal. Ceea ce este foarte important în dezvoltarea structurii cerebrale a acestei zone este faptul că ea nu se dezvoltă automat, ci în funcţie de ce a experimentat copilul în legătură sa primară cu mama, aşa că a ruşina şi a lovi un copil poate duce la o interpretare inadecvată a semnalelor creierului din această zonă – blocarea empatiei şi a medierii sentimentelor de frică şi ruşine.

Figura 1
Creierul
clip_image002

Deci, putem vedea că ruşinea este o emoţie de bază declanşată în sistemul limbic pentru a face faţă ameninţărilor asupra supravieţuirii individului. O persoană predispusă la ruşine va avea o sensibilitate mai mare faţă de frică, va avea în mod constant cortisol şi adrenalina în sistemul circulator, şi îi va fi foarte greu să acceseze cortexul prefrontal, sau creierul social, pentru a avea sentimentul de siguranţă. Pentru mine, asta a însemnat o predispoziţie spre hipertensiune, sensibilitate excesivă faţă de critică şi o stima de sine scăzută.

Creierul “care gândeşte”
Puţin mai târziu, în timp ce creierul social dezvoltă sinapsele în cortexul cerebral, observăm că acestea creează ceea ce denumim “creierul care gândeşte”, o zonă care interpretează mesajele primite de la creierul reptilă şi creierul social, în funcţie de ceea ce copilul experimentează. Deci, vedeţi ce efect are producerea sentimentului de frică prin ruşinare la un copil, în stadiul sau ulterior – o continua frică şi o apărare excesivă.
Ceea ce ştiinţa ne spune astăzi este faptul că, pentru o bună funcţionare, creierul trebuie să integreze toate aceste zone cerebrale, şi ne dezvăluie creierul ca un organ social integrat, ce este modelat şi remodelat de experienţă.

Comapsiunea
Compasiunea, pe care pun atâta preţ cei religioşi, este, de fapt, starea de spirit care ajută la generarea restructurării creierului – neuroplasticitatea – pentru a permite experimentarea stărilor de siguranţă, creativitate şi bine. Scanările electromagnetice arată că sinapsele sunt mai active în cortexul prefrontal al creierului, precum şi în alte zone, când exprimăm compasiune. Activitatea în cortexul prefrontal şi în cel orbitofrontal este considerată a fi fragilă, adică sinapsele de aici pot fi dezactivate uşor de către activităţile din zona limbică, adică din creierul reptilian, unde este percepută frică.

Marea circumstanţelor
În cazul meu, pentru cel puţin 40 de ani, am fost pierdut în această mare de circumstanţe, arucat de colo colo, încercând să controlez această mare pe cât de bine am putut – din frică – neştiind că am de ales în cazul răspunsurilor mele emoţionale. A trebuit să învăţ să-mi construiesc barca(adică să-mi găsesc identitatea) şi să-i pun o cârmă (să răspund în funcţie de voinţa mea, cu compasiune.).
Pe drum, am întâlnit oameni iubitori, care m-au ţinut la suprafaţă, am întâlnit şi mulţi alţii care se înecau, terapeuţi şi clienţi deopotrivă, ca mine, într-o mare a ruşinii. Când am început terapia, am întâlnit o persoană care era dispusă să se angajeze sincer într-o relaţie cu mine, arătându-mi compasiune şi ascultându-mi poveştile fără să mă ruşineze şi mai mult. El, terapeuutul meu, cu o imensă compasiune, m-a ghidat, mai apoi, către o legătură socială (şi m-a învăţat majoritatea lucrurilor pe care le aplic acum şi eu în terapie), şi, în termeni neurologici, am început să îmi ascult intuiţia, să dau răspunsuri din centrul fiinţei mele, adică să îmi exprim sentimentele şi emoţiile, şi, prin intermediului neuronului din zona creierului social (empatia), am început să formez o legătură ca animal social capabil să răspundă prin prisma unui creier integrat(posibil neuroplasticitate).

Exerciţiu de respiraţie pentru compasiune

1. Deveniţi conştienţi de modul în care respiraţi – ridicarea şi coborârea stomacului pe măsură ce diafragma se dilată şi se contractă.
2. Respiraţi normal pe gură şi pe nas – şi fiţi conştienţi când inspiraţi şi când expiraţi.
3. Relaxaţi-vă cu fiecare inspiraţie şi expiraţie.
4. La următoarea respiraţie, fiţi conştienţi că inspiraţi energia necesară pentru corp – “Ştiu că iau energia pe care oxigenul o oferă corpului meu.”
5. Faceţi la fel şi cu următoarea respiraţie, şi urmăriţi-o, odată cu energia, până la baza plămânilor.

6. Imaginaţi-vă energia cum circulă prin corpul vostru, adunând toate sentimentele de pe unde ajunge, până sus în miezul creierului, în zona limbică a lui, adunând toate fricile, grijile şi eşecurile.
7. Acum imaginaţi-vă aceste sentimente ajunggand în zona frontală a creierului, şi cum sunt scăldate de compasiune, şi dragostea cum se întorace în gândurile voastre.
8. Expiraţi zâmbind.

Exerciţiu de compasiune
(adaptat după Kristin Neff – website http://www.self-compassion.org/ )

Acum gândiţi-vă la un prieten imaginar care vă iubeşte şi vă acceptă necondiţionat, care este bun şi plin de compasiune. Imaginaţi-vă că vă poate vedea toate punctele puternice şi toate slăbiciunile, inclusiv aspectele interne cu care vă luptaţi.
Gândiţi-vă la ce simte prietenul despre voi, şi cum sunteţi iubiţi şi acceptaţi exact aşa cum sunteţi, cu toate imperfecţiunile voastre foarte umane. Acesta recunoaşte limitele naturii umane, şi este bun şi blând în ceea ce vă priveşte. În înţelepciunea sa vastă, prietenul vostru vă înţelege istoria personală, precum şi milioanele de lucruri care vi s-au întâmplat şi care v-au făcut aşa cum sunteţi acum. Scrieţi ce v-ar spune acesta vouă atunci când vă judecaţi aspru: Felul în care prietenul vostru vă transmite compasiunea atunci când simţiţi durerea autojudecarii.
Ce ar scrie sau ar spune prietenul că să vă facă să vedeţi că nu sunteţi decât un om, uman în esenţă, cu toate calităţile şi defectele pe care umanitatea le implica.
Scrieţi ce aveţi de scris fiind conştienţi de iubirea prietenului vostru pentru voi, şi de bunătatea pe care v-o arată.
Apoi cereţi unui coleg să vă citească ce aţi scris, într-o stare de dragoste şi bunătate. Notaţi ce simţiţi şi ce trezeşte în voi acest proces.

A folosi compasiunea în terapie
Deci cum am putea aplica toate acestea – să luăm ca exemplu un scenariu ce implică un client.
Sunt un terapeut integrativ ce deţin informaţii bogate în filosofiile existenţialiste. Un mod de acţiune pe care l-am dezvoltat de-a lungul anilor alături de clienţi, colegi in supervizare şi în propria mea supervizare este acela de a ajuta clientul să-i dezvolte sinele prin:
o Conştientizare
o Înţelegere
o Acceptare
o Apreciere
o Compasiune
o A fi şi a rămâne uman

Conştientizare
O clientă la 40 şi ceva de ani vine la terapie, din cauză că are atacuri de panică. Este o femeie inteligentă ce dă dovadă de multă conştientizare, dar aceasta conştientizare este centrată în zonele de frică şi cogniţie ale creierului, datorită dificultăţilor ei de ataşament din perioada copilăriei, când a avut foarte puţine experienţe în care să se simtă sigură. Sistemul ei de reglare a afectelor este setat pe “supravieţuire”. Ruşinea joacă la ea un rol major, care declanşează frica (creierul reptilian) şi se simte ruşinată de atacurile ei de panică, şi toată energia ei se consumă în autocriticism şi autodepreciere. Se află într-un cerc al conştientizării dezvoltat în urma experienţelor ei şi folosit ca să spuravieţuiasca într-un mediu ostil, şi acest cerc o menţine blocată într-o stare în care percepe mediul înconjurător ca fiind ostil. Sunt sigur că puteţi recunoaşte un asemenea client!

Înţelegere
În timp ce construim o alianţă terapeutică (o relaţie sigură, în care reparăm legăturile de ataşament umane), punem accent şi pe ce se întâmplă în corpul clientei, în cameră şi în cadrul relaţiei. Privim atent şi modul în care a experimentat şi interpretat ea toate astea, copil fiind. Pe măsură ce experienţele ei încep să devină de înţeles, ea începe să îşi formeze o nouă perspectivă în creier (Mindsight Siegel D, 2010). Desigur, aşa ceva nu se întâmplă direct, liniar, ci mai mult într-un model de spirală, şi este astfel nevoie să “revizităm” aceste experienţe de viaţă, pe măsură ce fiecare scenariu nou este derulat, zi de zi.

Acceptarea
Folosind procese de conectare cu copilul ei interior – sau oricare altă tehnică care să faciliteze aceasta conectare – ea se leagă de nişte emoţii foarte adânci de respingere, care au fost puse la baza sistemului ei de reglare – pentru a evita durerea.
În neuroştiinţă, ştim că reacţia la respingerea socială şi reacţia fizică la durere sunt situate în aceeaşi parte a creierului (Eisenberger and Lieberman 2004). Ca terapeut, îi transmit compasiune (reparativă) şi, ca răspuns, ea începe să simtă acceptare de sine. Nu numai că reacţiile ei devin de înţeles, dar şi ea începe să se accepte şi să înţeleagă că aceste sentimente pe care le-a avut sunt nişte răspunsuri perfect omeneşti. O reacţie normală la o situaţie anormală.

Aprecierea
Făcând muncă faţa în faţă, ea îşi aduce durerea în “acum”. Cu ajutor şi înţelegere, ea începe să se aprecieze pe sine pentru ce a gestionat în trecut, copil fiind, folosindu-se de inteligenţa şi emoţiile ei, în încercarea ei de a se menţine în siguranţă într-un mediu foarte nesigur. Bineînţeles, asta ajută şi la asimilarea şi integrarea propriei ei conştientizări, înţelegeri şi acceptări.

Compasiunea
Acum, există potenţialul de a face conexiunea între copilul ei interior (propria ei suferinţă), eliberând totodată şi un sentiment de dragoste profund pentru sine, cu compasiunea legată de tot ceea a experimentat cât a suferit. Îmbrăţişaţi şi simţiţi fizic experienţa oferită de faptul că sunteţi într-o relaţie. Manifestarea fizică a compasiunii este foarte importantă în procesul de conectare a creierului cu corpul, şi în crearea unei baze pe care experienţa să se facă simţită. Acest lucrue este, de asemenea, ce face ca creierul să se integreze şi să funcţioneze la maxim (Gilbert 2010). Neuroştiinţa ne spune că acesta este momentul în care creierul are potenţialul de a se restructura – neuroplasticitatea. Conectarea şi dezvoltarea simultană a cortexului prefrontal, şi finalizarea integrării dezvoltării creierului.

A fi şi a rămâne uman
După acestea, ea are şansă reală de a rezona într-un mod uman, şi de a integra mintea şi corpul. De a deveni pe de-a-ntregul umană.

Compasiunea faţă de sine
De-a lungul acestui proces, relaţia cu o altă fiinţă umană ce manifestă compasiune este esenţială, aşa cum spune Daniel Siegel în “The Mindful Therapist” (2010). Eu am adoptat abordarea care spune că tu, ca terapeut, vei merge alături de clientul tău doar până unde ai fost în stare să mergi singur cu tine. Propria mea terapie, studiul meu individual şi experienţa mea proprie ca terapeut, m-au făcut să cred că, terapeuţi fiind, toţi trebuie să ajungem în acel loc în care să putem experimenta autocompasiunea, sau comapsiunea de sine. În experienţa mea, acesta nu e un loc fix în care să te afli sau pe care să-l atingi, ci mai degrabă este fluid, curgând alături de expeprienţele de zi cu zi, pe care le-am trăit cu durere în ultimul an.
Cu aproape un an în urmă, în timpul unui curs de supervizare cu Ken Evans http://www.eurocps.eu/, mi-am redescoperit durerea, când am ieşit în întâmpinarea durerii unui coleg aflat în supervizare, pe care eu am interpretat-o ca o respingere la adresa mea. Am lucrat cu acest sentiment multe luni de atunci, şi această muncă m-a condus spre un sentiment de compasiune faţă de sine – am avut nevoie să stau singur cu suferinţa mea şi să-mi rezerv compasiunea pentru mine ca să pot vindeca ecourile durerii mele trecute, să iau seama la ce se întâmpla în corpul meu, şi apoi să aplic bunătate umană asupra mea, realizând că acest sentiment este o parte integrată în “a fi uman”. Apoi, am fost capabil să capăt o perspectivă mai largă, şi să nu mă identific cu sentimentul meu de respingere, permiţându-mi astfel să văd mai clar suferinţa celui aflat sub supervizarea mea.

Concluzii
Cred că psihoterapia secolului 21 va îmbrăţişa, din ce în ce mai mult, aceste descoperiri şi, prin intermediul relaţiei terapeutice, psihoterapeuţii şi clienţii vor putea co-crea un spaţiu uman plin de compasiune şi vulnerabilitate, promovând astfel o dezvoltare umană mai sănătoasă.
Dacă privim creierul ca pe un organ social, atunci compasiunea este fluidul ce integrează corpul şi mintea, permiţându-ne să fim cât se poate de umani.

Bibliografie:

1. Bowlby J (1988). A Secure Base: Parent-Child Attachment and Healthy Human Development. Tavistock professional book. London: Routledge.
2. Eisenberger N. and Lieberman M (2004) Why rejection hurts. A common neural alarm system for physical and social pain. Trends în Cognitive Sciences 8 (7) 294-300
3. Gerhart S (2004) Why love Matters. Hove UK Routledge
4. Gilbert P (2010) The Compassionate Mind. London Constable
5. Harder D. & Greenwald D. (2000) The psychotherapy of shame related pathology from an evolutionary perspective. În P. Gilbert & K. Bailey(eds), Genes on the couch: explorations în evolutionary psychotherapy (pp. 304-329) Philadelphia PA. Brunner – Routledge
6. Hill C.E (1989) Therapist Techniques and Client Outcomes Newbury Park CĂ Sage
7. Lewis H.B. (1971) Shame and Guilt în Neurosis New York Internaţional Universities Press
8. Neff K. 2009 Self Compassion. În M.R. Leary and R.H. Hoyle (eds) Handbook of individual differences în social behavior (pp561-573). New York Guilford.
9. Neff, K. D. (2003). Development and validation of a scale to measure self-compassion. Self and Identity, 2, 223-250.
10. Siegel D (1999) The Developing Mind: How Relationships and the Brain Interact to Shape Who We Are Guilford Press
11. Siegel D (2010) Mindsight – transform your brain with the new science of kindness Oxford One world publishers
12. Siegel D (2010) The Mindful Therapist – a clinicians guide to Mindsight and neural integration Norton New York

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s