INTERVENTIA PSIHOTERAPEUTICA PRIN METAFORA

Daniela Şerban

Suntem propriile noastre poveşti. Acelea pe care le construim, le reconfigurăm în spaţii şi întâmplări diferite, cu oamenii-personaje pe care îi întâlnim, folosindu-ne capacitatea de a percepe şi de a aşeza lucrurile în structura noastră psihică, într-un fel care aparţine fiecăruia dintre noi.

Psihoterapia constituie unul dintre cele mai potrivite cadre în care povestea propriei călătorii de viaţă este încurajată şi dorită. Spunându-şi poveştile de viaţă în cabinetul psihoterapeutului, oamenii sunt pregătiţi să-şi reorganizeze harta afectiv-emoţională şi să înţeleagă care sunt acele aspecte din viaţa lor care au nevoie de intervenţia terapeutică, pentru ca mai apoi să poată trăi o viaţă împlinită, în acord cu construcţia lor fundamentală. Ei devin actorii propriei transformări în interacţiunea cu specialistul care ghidează conversaţia şi stabileşte cadrul formal şi ştiinţific.

Ce se întâmplă însă când nu acceptăm evidenţele, când distorsiunile noastre cognitive se aşează confortabil şi par de neclintit, linii generatoare de decizii dintre cele mai distructive pentru viaţa noastră?

Rolul psihoterapeutului este de a-l încuraja pe client în reformulări care să pună într-o nouă lumină fragmentele din traseul său de viaţă, să-i permită  accesul la abisurile sale neconştientizate, astfel încât acesta să accepte să dea un nou chip şi o altă voce unor procese interioare de profunzime, care în viaţa de zi cu zi rămân enigme ale conştiinţei noastre.

Cu ajutorul metaforei suntem mai pregătiţi să ne amintim, să argumentăm, să justificăm, să convingem şi să ne angajăm în găsirea soluţiilor la problemele cu care ne confruntăm.

Frumusețea și minunea poveștilor-metaforă este că acestea au o capacitate aproape magică de a sparge prejudecățile noastre, ideile noastre născute din introiecţii și limitările emoționale, și de a ne conecta la o parte mai profundă a noastră – partea din noi care răspunde la poveste și model.

La începutul acestui articol, un cuvânt sau două de avertizare ca între buni şi vechi prieteni.

Dacă doriți ca o poveste de lucru să-şi oprească brusc magia, puteți face unul din două lucruri: puteți încerca să o analizaţi foarte conștient, în scopul de a lucra în „ceea ce înseamnă” sau puteți încerca să înțelegeţi „poanta”.

Există o poveste despre pericolele care pot parazita o metaforă. Un băiat curios, în dorinţa sa de a se pregăti să devină om de știință, a capturat un fluture pentru a-l studia. A început imediat să-l descompună. Foarte curând, băiatul a obţinut o pereche de aripi, un cap, niște picioare și un corp, totul întins pe masă. Nu înţelegea, însă, unde dispăruse fluturele.

Aproape în acelaşi mod, descompunerea în prea multe componente a unei metafore poate, în unele cazuri, să-i blocheze capacitatea de a acţiona în mod inconștient asupra clientului, la potenţial maxim.

Şi dacă se întâmplă ca o poveste să nu acţioneze imediat „pozitiv”, nimic rău nu se petrece. S-a spus pur şi simplu încă o poveste!

L-am întrebat pe unul dintre neurologii cu care am colaborat la un moment dat ce înseamnă pentru el un om normal. O întrebare absolut banală în aparenţă. În calitatea sa de neurolog a avut, însă, un punct de vedere. Mi-a răspuns că un om normal este acela care se dovedeşte în stare să-şi istorisească propria poveste. Ştie de unde vine, cu alte cuvinte are o origine, un trecut, o memorie ordonată, ştie unde se află, adică are o identitate şi crede că ştie încotro se îndreaptă. Este, aşadar, „instalat” în mişcarea unei poveşti, este o istorie şi se poate povesti.

Dacă legătura dintre individ şi istoria devenirii sale se rupe, dintr-un motiv fiziologic sau mintal, povestea se destramă, istoria se pierde, iar persoana este proiectată undeva în afara curgerii timpului. Nu mai ştie nimic, nici cine este, nici ce are de făcut. Se agaţă de nişte aparenţe de viaţă. Individul, sub privirea specialistului este în derivă. Cu toate că mecanismele corpului său funcţionează, s-a rătăcit pe drum, nu mai există. Ceea ce se spune despre un individ se poate spune şi despre o societate? Unii aşa cred.

Este de la sine înţeles că viaţa noastră mai cuprinde şi alte câteva lucruri. Nu suntem numai poveşti. Însă fără poveste, fără posibilitatea de a spune această poveste, nu însemnăm nimic sau însemnăm foarte puţin. Şi pentru că o poveste este, înainte de orice, o mişcare de la un punct la altul, care nu lasă niciodată lucrurile în starea de început, trăim în această curgere, în această mişcare.

Definirea metaforei nu este o sarcină ușoară și, așa cum este ea folosită de către psihoterapeuți, pare a fi înțeleasă în sens foarte larg. În linii mari vorbind, o metaforă „, reprezintă „un lucru în termenii altui lucru „(Cirillo & Crider, 1995: 512).

Cele mai interesante întrebări pe care le-am găsit, au fost: ce anume motivează utilizarea de către clienți şi de către terapeuţi a metaforelor, de fapt, ce ne motivează pe oricare dintre noi să utilizăm un limbaj figurativ? Cum sunt metaforele interpretate și prelucrate ?

Psihoterapeuţii calificaţi cunosc foarte bine nevoia de a avea stăpâni abordări variate în lucrul cu clienţii lor.

Ceea ce funcţionează pentru un client poate să nu funcționeze pentru
următorul. Psihoterapeuţii cunosc, de asemenea, dificultatea de a „măsura” schimbarea, creşterea, dezvoltarea.

Uneori clienţii pot simţi că ceva este diferit faţă de ceea ce a fost atunci când au intrat pentru prima dată în cabinetul unui psihoterapeut, dar nu au capacitatea de a identifica exact în ce constă diferenţa. Metafora se oferă ca un  instrument valoros de  utilizat în lucrul cu clienţii. Este un mod prin care atât psihoterapeutul cât şi clienţii înşişi pot evalua, cu mai multă claritate, unde se află, unde îşi propun să ajungă, distanţa pe care au parcurs-o în această călătorie.

Și atunci când încep să obţină noi perspective din utilizarea de metafore, ajung şi să înțeleagă puterea transformatoare a acesteia și modul în care îi poate ajuta în căutările lor, chiar și după ce au plecat din procesul de terapie.

Probabil că e una dintre cele mai frumoase satisfacții ale unui psihoterapeut, săștie că „lecțiile” învățate de clientul lor vor continua să le fie utile pentru tot restul vieţii.

Poveştile terapeutice îşi au originea în primele istorisiri care au avut drept scop educarea şi socializarea în istoria umană. Biblia este o poveste metaforică despre facerea lumii. Oamenii au folosit poveştile pentru a-şi explica lumea în care trăiesc şi propriile origini. Piesele de teatru, baletul şi opera sunt alte forme de metafore, aşa cum sunt şi filmele. Poveştile ne pot împlini visele şi visele noastre sunt de fapt nişte poveşti.

Michael Yapko spunea că “poveştile ca instrumente educaţionale au fost principala metodă de educare şi socializare în istoria umană”.

La vârsta primelor poveşti ale fiicei mele, obişnuiam să inventez. Mai târziu, m-am întrebat dacă invenţiile mele se năşteau din nevoia ei de poveste sau din nevoia mea de dezvăluire, de identificare. Relaţia care se stabilea între mine şi copilul meu atunci când îi spuneam poveşti, intra într-o altă zonă de intimitate.

Acum, când citesc sau spun poveşti pentru copiii de vârstă preşcolară sau şcolară mică, urmăresc felul în care caută să se identifice cu un personaj, încerc să înţeleg motivul pentru care se raportează într-un fel anume la acel personaj. De cele mai multe ori, copiii găsesc în poveşti explicaţiile pe care părinţii nu le formulează până la capăt, iau exemple pentru felul în care şi-ar dori să se comporte, să comunice, să facă faţă întâmplărilor din viaţa lor.

Cred că a spune poveşti este o artă. Pentru psihoterapeutul de orientare integrativă, stabilirea principiilor de construcţie a poveştilor terapeutice devine o provocare: cum va facilita povestea identificarea clientului cu problema sa şi mai ales care vor fi elementele care îl vor determina pe acesta să i se alăture terapeutului în procesul de căutare a soluţiilor.

Povestea trebuie, deci, să fie specifică, să se construiască pentru client. Un client anume şi nu clientul în general. Problema cu care acesta vine spre noi este mijlocul spre realizarea unui ţel. Înţelegerea cât mai corectă a caracteristicilor problemei este principala condiţie pentru formularea unei metafore adecvate. În povestea terapeutică eficientă regăsim suficiente ancore prin care clientul va găsi calea spre implicare şi sensul acestei căi.

Subiectele poveştilor terapeutice pot reprezenta un scop terapeutic comun (acceptarea, stima de sine, negarea, etc), dar fiecare istorisire devine relevantă doar în contact cu trăirile unice ale fiecărui individ. Metafora se făureşte în colaborare cu clientul, trebuie să ţină cont de ceea ce este acesta la un moment dat, de problema sa, de resursele sale şi de obiectivul terapeutic propus.

Pentru ca o poveste să se potrivească nevoilor unor indivizi, trebuie să priveşti la modelul mai larg al vieții lor și să cauţi o poveste care se potrivește acelui model. Clienţii, de multe ori, îi „potopesc” pe terapeuţi cu atât de mult detalii încât, dacă aceştia din urmă nu fac un efort conștient, pot lesne pierde din vedere imaginea de ansamblu. Întrebarea „Ce se întâmplă cu adevărat aici?” am auzit-o adesea spusă de profesorii mei psihoterapeuţi vorbind despre sensul şi importanţa individualizării procesului de terapie.

Când se transformă povestea în metaforă? Capacitatea ei fină, abia perceptilă, dar extrem de puternică de a-i învăţa pe alţii, este cea care schimbă o simplă invenţie, o poveste, în metafora potrivită fiecărui tip de intervenţie. Poate că după un timp, conţinutul poveştilor se estompează în memoria clientului. Ceea ce rămâne, însă, sunt experienţa şi unicitatea procesului care se desfăşoară între client şi terapeut şi nivelul relaţional care se stabileşte între aceştia.

Povestea devine metaforă în interacţiunea cu lumea văzută, conştientă sau nerecunoscută a clientului. Poveştile devin metafore atunci când:

 a. Reuşesc să disciplineze

Poveştile şi-au dovedit dintodeauna forţa de a controla, de a dirija comportamente.

Cele mai eficiente metode de a duce informaţia către puterea de înţelegere a copiilor şi adolescenţilor se află ascunse în rândurile basmelor, poveştilor, fabulelor, legendelor, parabolelor. Dacă urmărim reacţiile şi expresia corporală a copiilor atunci când li se citesc sau li se spun poveşti, observăm cu destul de multă uşurinţă cum cei mici preiau experienţele personajelor şi le suprapun peste trăirile lor. Capacitatea copiilor de a fabula, făcând astfel distincţia între real şi imaginar, este adăpostul lor în situaţiile în care adulţii le dau semnale că se află în dezacord cu normele comportamentale impuse.

Poveştile sunt cel mai bun educator. Ele lasă timp şi loc interacţiunii şi reduc rezistenţa în condiţiile în care stimulează procesele imaginative. Poveştile invită la luarea de decizii în mod independent. Cele mai multe dintre caracteristicile pe care terapeutul va încerca să le creeze în relaţia dezvoltată cu copiii sau adolescenţii, se regăsesc în joc şi poveste. Relaţia copilului cu sinele, cu ceilalţi şi cu lumea se lărgeşte. Şi poate nu în mod evident, dar se reconstruiesc relaţii, se preiau modele de comportament şi cu siguranţa se îmbunătăţeşte înţelegerea.

b. Trezesc emoţii

Povestea terapeutică ne smulge, cu delicateţea cuvântului, din presiunea de timp, din grija exclusivă de a convinge, din tulburările date de propria noastră stare emoţională descurajantă sau extrem de încordată, din teama de a nu deveni obiectul manipulării, din copleşitoarea avalanşă a celorlalţi în viaţa noastră. În acest punct, ea, povestea, se transformă în metaforă. Ea onorează individualitatea şi unicitatea oricărei persoane şi caracterul terapeutului. Fiecare dintre cei doi aduce, în întâlnirea terapeutică, propriile emoţii, propria constelaţie de calităţi. Terapeuţi fiind, trebuie să devenim sensibili la comunicarea dinspre şi spre clienţii noştri. Importanţa unui răspuns empatic este considerată esenţială pentru stablirea unei alianţe de lucru stabile. Şi Rogers, care vorbeşte despre empatia din tradiţia umanistă, şi Kohut, care vorbeşte despre apariţia empatică provenită din tradiţia psihologiei sinelui, subliniază cât este de important pentru terapeut să conţină capacitatea de a pătrunde în lumea subiectivă a clientului într-o manieră grijulie şi empatică.

Am trăit cu toţii experienţa forţei pe care o au poveştile de a trezi emoţii. Ne-am identificat cu personajul nedreptăţit şi am gândit strategii de salvare şi poate de răzbunare, am eliberat efuziuni de fericire pentru regăsirea a doi îndrăgostiţi.  Într-o poveste metaforică, personajul are parte fie de o criză, fie se confruntă cu o provocare similară cu cea a clientului.

Criza sau provocarea pot implica o confruntare cu pierderea, gestionarea unei situaţii de furie, de teamă sau înfruntarea unei probleme de relaţie. Emoţiile asociate acestor stări constituie elementele cu ajutorul cărora se va construi modelul de schimbare comportamentală. Exerciţiile noi, inedite, realizate în procesul terapeutic încurajează experienţele emoţionale corective. Ele au capacitatea de a forma componente esenţiale de terapie, indiferent dacă acestea au loc în primul rând în şedinţa de terapie sau între şedinţe.

c. Inspiră şi motivează

Cea mai puternică şi validă sursă de poveşti-metaforă este însăşi viaţa.

A spune povești nu este doar cea mai veche formă de divertisment, este şi cea mai înaltă formă de conștiință. Nevoia de narativ este încorporată adânc în creierul nostru.

Poveştile sunt cea mai eficientă formă de comunicare umană, mai puternică decât orice altă modalitate de a „ambala” informația. Și a spune povești motivante este cu siguranță cel mai eficient mijloc de persuasiune în viața de zi cu zi, cel mai eficient mod de a traduce ideile în acțiuni, fie că vorbim despre motivarea unei persoane de a respecta un termen extrem de important sau pentru a obține ieşirea copiilor drintr-o criză comportamentală.Povestirile, spre deosebire de informarea clasică, pot schimba viețile noastre pentru că ne implică în mod direct, aducându-ne în lumea interioară a protagonistului. Ne deschid ferestre spre care, înainte, abia dacă îndrăzneam să privim.

Metaforele sunt peste tot. Lakoff și Johnson (1980) afirmau că acestea sunt „omniprezente în viața de zi cu zi, nu doar în limbă, dar în gândire și în acțiune”. Am studiat metafore în educația noastră, iar aceia dintre noi implicați în procesul de educaţie, le-am folosit în lucrul cu copiii. Folosirea metaforelor în educaţie nu este vreo noutate.

Fiecare dintre noi vede procesul de educație, rolul nostru ca educatori, într-un mod diferit. Lakoff și Johnson (1980) recomandau căutarea de metafore adecvate, ca un pas spre înțelegerea de sineși pentru a ne ajuta să dăm un sens vieții noastre. Ei sugerează că „noi căutăm metafore personale pentru a evidențiași a face coerente propriile noastre întâmplări trecute, activitățile prezenteși visele, speranțele, obiectivele noastre.”

Istoria mea ca educator a inclus lucrul cu elevii de 7-10 ani, lucrul cu adolescenţii şi cu studenţii. Ca îndrumător al activităţii unui grup de studenţi, eu văd rolul meu, metaforic, ca pe cel al unui ghid turistic. Nu numai că îi încurajez să găsească cea mai bună cale către obiectivele lor generale, dar, de asemenea, le facilitez călătoria și, în unele cazuri, îi însoțesc de-a lungul traseului.

Copiii şi tinerii au nevoie de diferite cantitățiși tipuri de îndrumare pentru a ajunge la destinațiile lor. În sesiunile de consiliere şi orientare pentru carieră sau în atelierele motivaţionale pe care le susţin pentru studenţi, obişnuiesc să formulez următoarele tipuri de metafore:

țiva studenți aventuroşi au nevoie doar de un deget, alţii de o busolă. Alţii au nevoie de o hartă bine desenată, unde întreaga călătorie este trasată clar, kilometru după kilometru. Există chiar și unul sau doi tineri care ar putea necesita un companion de călătorie sau ghid care să-i însoțească pe toată durata călătoriei și să le ridice moralul de-a lungul drumului.

Studenţii sunt diferiţi şi când vine vorba de pregătirea lor pentru excursie. Mulți încep călătoria cu un rucsac bine echipat și par a fi pregătiţi pentru orice surprize; alții abia vin cu echipamentul necesar pentru supraviețuire. Unii vin cu mai mult decât pot transporta și, constatând că o mare parte din ceea ce au adus era de prisos, abandonează surplusul de-a lungul drumului.

Chiar și după sosirea la destinație, mi se pare că studenţii amintesc diferite aspecte ale călătoriei lor. Unii îşi amintesc de căile stâncoase și poduri șubrede, în timp ce alții îşi amintesc de copaci, flori și animale de-a lungul drumului. La destinație, unii dintre călători doar se plâng de dureri de picioare, în timp ce alții experimentează mândria realizării lor.

Și ce rămâne pentru mine? O parte din recompensă este mândria de a-i urmări, de a facilita și de a-i ghida pe cei pe care i-am învățat. Dar recompensa personală și foarte reală pentru mine este amintirea faptului că un tânăr care părea blocat în nisipuri mișcătoare, a escaladat acum un munte. Că unul dintre cei care doar vroia să fie primul pe cărare,  este acum cel care îi ajută pe alții să treacă podul alunecos. Recompensa mea este sentimentul că am făcut o diferență în viețile multora dintre acești călători, iar în unele cazuri foarte speciale, având posibilitatea de a împărtăși cu ei acest punct de vedere glorios de pe vârful muntelui.

d. Modifică, schimbă comportamente/atitudini

Evoluăm în permanenţă pentru a ne adapta întâlnirilor din această viață. Trăim prin simboluri, prin metafore. Visăm în metafore. Întregul nostru limbaj este ” metaforic „, până şi în măsura în care biți de sunet sunt, la rândul lor, metafore pentru ceea ce ei descriu. Cuvântul ” rochie ” , de exemplu , nu este în sine o rochie. Este doar un cuvânt. Dar cuvântul acționează ca o metaforă.

Deci, ce sens primeşte folosirea metaforelor în terapia schimbării şi, mai mult, în viața de zi cu zi?

Dacă ne oprim, de exemplu, asupra secvenţei terapeutice în care ne aflăm în plin proces de sprijin pentru un client care are ca obiectiv depăşirea unei probleme de relaţionare, o metaforă constructivă, în sensul adaptării comportamentale, va face patru lucruri: va construi aşteptarea, va depăşi rezistenţa, va menţine autonomia, va oferi o nouă perspectivă.

Suntem cu toții în mod natural rezistenţi la schimbare. Povestiri, anecdote și chiar simple figuri de stil aduse aparent neglijent în câmpul terapeutic, pot fi utilizate în așa fel încât să maximizeze șansele ca ideile pe care terapeutul le sugerează să fie acceptate.

De exemplu, dacă un fumător este ferm în a susţine ideea că face parte din categoria persoanelor care prezintă  o așa  numită ” personalitate dependentă ” și această credinţă îl determină să simtă că a renunţa la fumat va fi foarte greu sau chiar imposibil, i s-ar putea sugera că fumatul seamănă cu o relație cu un partener abuziv, în care gândul de a părăsi poate fi foarte descurajant, în ciuda abuzului pe care îl resimte apăsător, dar odată ce pleci din această relaţie și nu mai e nimeni prin preajmă să te umilească şi să te preseze, te intrebi ce ţi s-a întâmplat de n-ai plecat mai devreme. Acest tip de metaforă oferă speranță și dă persoanei un nou mod, mai puţin limitativ de a privi problema.

Este important pentru noi toți să simţim că avem autonomie și control asupra propriilor noastre vieți. Oamenilor, în general, nu le place să li se spună direct ce să facă. O anecdotă, o metaforă sau o poveste sunt moduri de a oferi o idee care să conducă la modificarea comportamentală şi adaptarea situaţională, fără a părea că se intenţionează acest lucru. Aceasta poate fi acceptată (sau respinsă), fără ca persoana măcar să observe că i s-a oferit un nou mod de a vedea situația sau problema.

Comunicarea prin metaforă îşi probează eficienţa în momentul în care clientul „vede” situaţia şi chiar pe el însuşi cu mult mai multă obiectivitate. Dau aici exemplul extrem de util de a prezenta mai multe personaje din povești vechi familiare – eroine sau eroi, personajul negativ, surorile, vrăjitoarele, străinul pe drum, și așa mai departe – ca reprezentând diferite părți ale aceleiaşi persoane.

De exemplu, dacă un client lucrează pe dependenţa de alcool, personajul negativ poate fi inconștient reprezentat de un duh rău, care, printr-o combinație de curaj și determinare, este păcălit și învins de erou sau eroină.

Cea mai puternică formă de metaforă pentru schimbarea de comportament este un eveniment, care este o parte din viața reală, ceea ce ar putea fi numit „metaforă vie”, o experiență convingătoare și, fără îndoială, una care devine un prototip pentru o nouă categorie de experienţe.

Filmele și piesele de teatru sunt povești dramatizate și intensificate comportamental, astfel încât acestea să devină oportunități vii pentru a înţelege cum alte persoane gestionează probleme de viaţă similare cu ale spectatorului. „A te pune în pantofii lor,” este o expresie adesea folosită, însemnând  înțelegerea situaţională şi comportamentală prin identificare cu personajele, situațiile, sentimentele și răspunsurile celorlalţi.

Deși acestea pot fi  mai degrabă incluse în categoria lui „ce ar fi dacă ar fi”, ele creând o situație care „nu este reală”, dar pe care o putem observa în condiții de siguranță, un spectator de multe ori „se pierde” în vizionarea filmului, a piesei de teatru și îşi poate aminti mai târziu, într-un mod care este la fel de intens ca și cum ar fi fost o situație reală, secvenţe care să-l sprijine în găsirea de soluţii la problemele sale.

Bibliografie:

1.    Salome J. – Povesti pentru a ne vindeca, povesti pentru a creste, Editura Ascendent, 2007

2.    Santagostino Paola – Cum sa te vindeci cu o poveste, Ed. Humanitas, 2008

3.    Dafinoiu, Ion – Elemente de psihoterapie integrativă, Ed. Polirom, 2001

4.    Gordon, David – Therapeutic Metaphors: Helping Others Through the Looking Glass, 1996

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s