PSIHOTERAPIA INDIVIDUALA SI PSIHOTERAPIA DE GRUP

Motto : Psihoterapia reprezintă înainte de toate întâlnirea cu tine însuţi !

Demetra Cucueanu

O psihoterapie oferă un spaţiu de întâlnire şi regăsire interioară şi totodată un spaţiu de dialog verbal şi nonverbal. Un spaţiu liber, lipsit de prejudecăţi, în care toate problemele, ideile, emoţiile clientului îşi găsesc dreptul la exprimare, analiză şi înţelegere. În relaţie cu terapeutul sau cu ceilalţi participanţi la terapie, clientul îşi poate pune întrebările potrivite, iar răspunsurile se pot transforma în soluţii de viaţă eficiente. Abordarea terapiei individual sau în grup ţine de obiectiv şi de pacient şi poate mai eficientă este combinarea acestor metode în sensul de a explora mai întâi şi apoi a analiza şi a învăţa.

Psihoterapia oferă o cale spre cunoaştere şi redescoperire interioară  pentru  persoanele aflate într-un impas existenţial.  Astfel, cei care apelează la acest mod de terapie, au ocazia de a schimba felul în care simt şi interacţionează, de a recadra şi a gestiona stări conflictuale, blocaje, frustrări si de a aborda strategii noi şi creative de dezvoltare personală.
Cabinetul este un cadru optim, care oferă confort şi siguranţă, facilitând deschidere către un dialog verbal şi nonverbal în limite strict confidenţiale, în care psihoterapeutul şi clientul co-creează relaţia terapeutică.

Tipuri de psihoterapie
Psihoterapia individuală presupune interacţiunea între client şi terapeut în spaţiul securizant al cabinetului de lucru, unde emoţiile şi  gândurile  sunt exprimate fără teamă, prejudecăţi, inhibiţii, ţinându-se cont de ritmul de conştientizare şi introspecţie al persoanei.
Psihoterapia de familie, însă, este psihoterapia care include şi cuplul şi copiii, dar care se focusează pe relaţia de familie şi priveşte adulţii din poziţia de părinţi.
În ceea ce priveşte, psihoterapia de cuplu, ea are ca obiectiv o mai bună înţelegere de sine, a partenerului şi a relaţiei în care sunt implicaţi cei doi.
Atunci când se vorbeşte despre psihoterapia de grup, se referă la întâlnirea, sub îndrumarea psihoterapeutului, a mai multor persoane ce împărtăşesc experienţe, preocupări sau obiective comune; aceştia aduc o mare varietate de experienţe, de reacţii, pot fi suportivi sau critici, caută împreună soluţii, constituind unii pentru alţii un cadru de observaţie şi feedback. Grupurile pot fi deschise sau închise ca fluctuaţie de participanţi şi omogene sau neomogene, din punctul de vedere al diagnosticului.
Între terapia individuală şi terapia de grup, există diferenţe atât în ceea ce priveşte procesul terapeutic dezvoltat, cât şi obiectivele stabilite. Acestea apar ca urmare a selecţiei care se face natural în momentul în care clientul vine la terapie, pentru a fi vindecat de o boală sau pentru a rezolva o problemă.
Abordarea individuală sau de grup ţine de individ, de modul său de manifestare, de obiectivele pe care le aduce în terapie (dezvoltare personală, probleme psiho- emoţionale şi de comportament, traume, dependenţe, depresie, etc.). Mai eficientă este combinarea acestor metode, în sensul de a explora mai întâi, apoi a analiza şi  a învăţa ulterior.

Psihoterapia individuală
În terapia individuală, terapeutul lucrează împreună cu clientul pentru a înţelege „care e problema” (în termeni de: factori predispozanţi, factori declanşatori, factori de menţinere, factori de ameliorare ). Persoana îşi formează abilitatea de a lucra individual, urmează un plan de tratament sau de intervenţie, continuă dezvoltarea personală prin temele de acasă între sesiunile de terapie şi urmează un plan de menţinere a rezultatelor obţinute.

Din perspectiva lui André Moreau, terapia individuală se centrează pe boală şi este astfel structurată pentru a înţelege, faţă de lucrul în grup care, datorită modului de abordare diferit, duce la interacţiune şi la  a trăi experienţe, deci se centrează pe viaţă.
În psihoterapia individuală se folosesc forme de comunicare specifice – conversaţia terapeutică, sugestia, persuasiunea, hipnoza sau exprimarea artistică. Alături de terapeut, clientul învaţă să abordeze situaţiile dificile, examinându-le din altă perspectivă, să înţeleagă cauzele problemei, să facă faţă emoţiilor dureroase. Specialistul este acolo pentru a-l asculta, pentru a-i oferi puncte de vedere pe care clientul nu le-a găsit ori nu le-a abordat, pentru a-l încuraja când le-a evitat, conştient sau nu.
Freud spunea: „Nevroza este bazată pe menţinerea secretului „.
Interdicţia de a vorbi despre conflictele lor, duce la izolare. Persoana devine tensionată, îşi creează mecanismele de apărare, îşi schimbă fizionomia, se crispează, i se strânge stomacul, se îmbolnăveşte pentru că-şi reprimă sentimentele în loc de a le exprima.
În lucrul individual, terapeutul analizează ce se întâmplă cu clientul, centrat pe povestea acestuia, ce face acesta şi cauza comportamentelor sale. Aici este vorba mai mult de procese specifice psihanalizei. Terapeutul încurajează clientul să povestească despre evenimente şi trăiri din trecut şi doar prin intervenţii limitate se vorbeşte despre ce se petrece aici şi acum, referitor la sentimentele pe care le are persoana faţă de specialist sau cele pe care i le atribuie acestuia. În terapia individuală, există tendinţa de a merge la cauza lucrurilor (care ţine tot de orientarea psihanalizei ), ceea ce nu aduce un plus pentru a trăi mai bine, pe când lucrul în grup dă răspunsuri la ‘cum’ sau ‘cum să faci’ ca să-ţi rezolvi problema, să-ţi atingi obiectivul.

Psihoterapia de grup
André Moreau apreciază că oamenii participă la terapia de grup având ca obiectiv principal  dezvoltarea personală, pentru a găsi soluţii sau rezolva conflicte. Dacă boala există, reducerea ei este un obiectiv secundar. El face un joc de cuvinte, ilustrând acest lucru: „În engleză se spune ‘disease’ pentru boală; dis-ease se poate traduce prin indispoziţie„. Creşterea personală aduce cu sine responsabilizare şi o mai mare autonomie, ceea ce determină reducerea bolii. Experimentarea ajută clientul să observe cum aduce în prezent conflictele din trecut şi cum poate să se adapteze mai uşor şi să aibă o relaţie mai bună cu membrii grupului”. Vorbim de altfel mai puţin despre nevroză şi despre diagnostic, dar vorbim mai mult în termeni de comportamente, reacţii, sentimente, întâlnire, “ jocuri distructive”.
Într-un grup de zece – cincisprezece persoane, fiecare participant ia contact aici şi acum cu o felie reprezentativă a societăţii, proiectează opinii diferite, primeşte reacţii diverse, lucrează intens cu sentimente de simpatie sau ostilitate.
Participantul nu mai păstrează secretul, se focalizează pe ceea ce gândeşte şi ce simte. Împărtăşind celorlalţi, devine conştient de ceea ce simte şi se întâmplă în interiorul său atunci când se exprimă. Observă efectul pe care-l are asupra celuilalt, verificându-şi supoziţiile, transferurile, proiecţiile. Constată, uşurat, că lucrurile de care se temea nu i se întâmplă aici. Anxietatea faţă de ceea ce s-ar putea întâmpla se diminuează.
În cazul traumelor sau dependenţelor, unii pacienţi lucrează mai bine în grup, unde găsesc alte persoane cu aceleaşi experienţe, se deschid mai uşor şi sunt mai motivaţi de faptul că alţii au reuşit. Terapia de grup este recomandată persoanelor cu dificultăţi de comunicare sau relaţionare, pentru ei fiind o problemă să-şi facă prieteni sau să şi-i păstreze; aici au oportunitatea să-şi dezvolte abilităţile interpersonale. Realitatea grupului este mai apropiată de realitatea locului de muncă, a familiei, a şcolii. Aici se pot dezvolta mai multe relaţii în acelaşi timp.
Terapia de grup porneşte de la premiza că grupul este mai mult decât suma părţilor. Orice membru al grupului dăruieşte şi primeşte în acelaşi timp, fiind co-creator şi beneficiar al unui mediu sigur, confidenţial, unde experimentează să aparţină, să se identifice cu alţii, să înveţe de la ei şi totodată, să afle cum e perceput de ceilalţi. Participanţii îşi dezvoltă înţelegerea şi insight-ul, descoperă cauzele şi efectele comportamentelor negative şi neadaptive, testează realitatea, învaţă noi comportamente şi abilităţi de comunicare.
Irvin Yalom, autorul cărţii „Teoria şi practica psihoterapiei de grup”, consideră că terapia de grup se bazează pe o relaţie interpersonală în care membrii grupului şi terapeutul sunt văzuţi ca doi tovarăşi ai unei călătorii care are ca scop eliminarea progresivă a obstacolelor în calea dezvoltării personale.
Yalom enumeră 11 factori terapeutici care sunt implicaţi în ameliorarea psihologică: inducerea speranței, universalitatea, informarea, altruismul, recapitularea corectivă a relațiilor din familia de origine, îmbunătățirea aptitudinilor de socializare, comportamentul limitativ, învățarea interpersonală, coeziunea grupului, catarsis-ul și acceptarea unor adevăruri nu întotdeauna evidente (factori existențiali).

Din practica psihoterapiei
Într-un workshop în care Dr. Ken Evans abordează o astfel de terapie individuală, adultul de acum este adus de terapeut  în postura de a-şi pune întrebări în privinţa rolului pe care şi l-a asumat, ca și copil, vis-a-vis de părinţii săi, veşnic în conflict. Copilul de atunci devine brav, are grijă de părinţi, se maturizează foarte repede, dar devine foarte stresat. Nu are suficientă susţinere ca să se simtă hrănit, se sensibilizează, apare frica, oboseala. Intervenţia terapeutului întâlneşte nevoia clientului: ca şi reprezentant al tatălui său, îşi cere scuze că nu l-a văzut, că nu l-a ascultat şi nu l-a înţeles, observă că este responsabil, apreciază că a depus un efort de a schimba ceva; copilul, care devine inconfortabil dacă nu acţionează, dacă nu face pe părintele din copilăria sa, acum primeşte semnalul de retragere, pentru că misiunea lui a luat sfârşit : „Acum poţi să te odihneşti”.
Un exerciţiu de experimentare a sentimentelor, prezentat de André Moreau, este destinat terapiei fricii. Comparativ, în terapia individuală, clientul lucrează cu terapeutul, pentru a vedea de cine/de ce îi este frică şi ce poate face pentru a o reduce.
În terapia de grup, André Moreau regizează o scenă (utilizează un artificiu pentru a amplifica frica ). Participanţilor li se cere să se plimbe lent prin cameră şi să privească în ochi partenerii din grup. Apoi li se spune să interacţioneze între ei aflându-se în una dintre următoarele trei poziţii : fie nu vă este frică şi ziceţi: „Nu mi-e frică”, fie vă este frică şi ţipaţi: „Mi-e frică de tine”, fie vă este frică şi cu cât vă este mai mult frică, vă apropiaţi de celălalt şi îl atingeţi. Jocul se face timp de zece minute, astfel ca fiecare să întâlnească pe rând toţi participanţii grupului. Se constată că frica este cel mai adesea mult atenuată, fără să fi abordat vreodată cauza. Când experienţa de a simţi frica a fost trăită şi s-a putut utiliza un exerciţiu pentru a o modifica şi, dacă se poate, chiar atenua, atunci e mai profitabil să vorbim despre cauză.
Un exerciţiu pentru deschiderea şi coeziunea grupului este acela în care participanţii, plimbându-se lent pe trasee aleatoare, încep în acelaşi mod să privească pe cei ce îi întâlnesc. În etapa următoare, se privesc şi îşi zâmbesc. Deja se simte efectul unui pas înainte în dinamica grupului. În următoarele trei minute de plimbare, când se întâlnesc, devenind parteneri, participanţii îşi strâng mâinile. Apoi, strângerea de mâini este însoţită de rostirea prenumelui. În continuarea plimbării, partenerii de câteva clipe îşi strâng mâna, făcându-şi un compliment bazat pe ceea ce văd unul la celălalt. Fiecare simte afinităţi şi simpatii, chiar şi unele retrageri din partea unora din membrii grupului, însă este un sentiment general de apartenenţă la grup.
O altă realitate adusă în grup o reprezintă ritualurile de trecere, care, aşa cum spunea Mircea Eliade, marchează ciclurile vieţii unei persoane şi stabilesc diferenţele esenţiale între etape. Conform lui Arnold Van Gennep (1996), întâlnim „ritualuri preliminare”, „rituri prag” (liminare) şi „ritualuri de agregare” (postliminare). Ele sunt expresia nevoii umane de a aparţine, (conform terapeutului gestalt, Fritz Perls), iar ca formă de psihoterapie au nevoie de mediul suportiv şi securizant al grupului, pentru a-şi atinge scopul de a produce schimbări în conştiinţa celui pentru care se realizează acestea.
Un astfel de ritual ce permite oportunitatea de exprimare a furiei şi a altor emoţii reprimate, este ritualul de trecere de la statutul de copil la cel de adult, prin eliminarea acelei părţi negative pe care fiecare dintre noi a preluat-o de la părinţii săi şi o poartă inconştient în el, împiedicându-l să fie aşa cum simte. Grupul formează un simbolic tunel al timpului, prin care pacientul trece, eliberându-se de emoţiile negative, prin exprimarea lor la intrarea în tunel şi iertarea celor care l-au limitat, pe măsură ce se îndreaptă spre începutul unei noi existenţe, libere de povara ce o purtase atâta timp. El face  public un contract pentru noua viaţă, bucurându-se împreună cu membrii grupului care au trecut, de asemenea, prin acest ritual. După cum se observă, fără suportul grupului nu ar fi posibil acest instrument terapeutic.

În cazul terapiei numită constelaţii, persoana care lucrează îşi alege dintre membrii grupului un reprezentant cu care rezonează, apoi, în funcţie de povestea vieţii sale, alege reprezentanţi pentru cei din familie, vii, morţi sau nenăscuţi. Este, alături de terapeut, creatorul unui scenariu ce cuprinde elemente din viaţa personală care reprezintă fapte şi emoţii puternice, poveri pe care le poartă cu sine. Terapeutul urmează un ritual conducându-şi clientul spre insight-uri şi înţelegeri ale faptelor şi persoanelor cu care a interacţionat; apoi urmează ritualul propriu-zis, care constă din acceptare, iertare şi ruperea legăturii pe care se baza sentimentul care îl împovăra pe client. Deloc de neglijat este etapa finală în care clientul mulţumeşte membrilor grupului care au personificat personajele din viaţa sa.

Terapia individuală în cazul unui pacient psihotic, consumator de alcool sau droguri are ca obiectiv ghidarea pacientului spre conştientizarea rolului convingerilor negative legate de avantajele consumului de drog în menţinerea comportamentului şi înlocuirea lor cu unele realiste care să producă modificări comportamentale pozitive. Abordarea terapeutică are un caracter colaborativ, într-un mediu bazat pe empatie, încredere şi motivare. Terapeutul aplică tehnica dialogului socratic şi cea a descoperirii dirijate, care se regăsesc în cadrul metodei celor trei întrebări. Identificarea gândurilor şi convingerilor negative (Hot thoughts – Grinberg şi Padescky, 1995) se face cu întrebări de tipul : „Ce ţi-a trecut prin minte când ai consumat ultima dată alcool sau droguri?”, „Cum crezi că te ajută consumul de alcool sau droguri?”, ceea ce permite terapeutului să identifice raţiunile pacientului sau factorii potenţiali de blocare a schimbării. Monitorizarea gândurilor prin utilizarea unui jurnal între sesiuni permite efectuarea unei analize funcţionale a factorilor declanşatori şi de menţinere a comportamentului nedorit. Modificarea şi reevaluarea gândurilor şi convingerilor negative este un proces de durată, descris detaliat de Irina Holtevici în ″Psihoterapia cognitiv comportamentală″.
Terapia de grup la alcoolici este susţinută de faptul că ei preferă să primească critica, să descopere mecanismele lor de minimalizare şi de negare, să înţeleagă distorsiunea schemelor lor cognitive de la persoane cu aceleaşi dependenţe, pe care îi percep ca egali şi care le oferă suport, legături afective şi feedback.
În grup apar diverse modalităţi de coping pe baza cărora individul îşi creează propria strategie de management a situaţiilor cu risc de consum de alcool. În terapia de grup, fiecare participant găseşte aspecte potrivite personalităţii şi nevoilor sale.
Poate că diferenţa de fond dintre terapia individuală şi cea de grup este aceea a modului de abordare a acesteia din urmă:
A trăi, apoi a simţi  şi a reflecta ulterior!

Bibliografie:
1. Evans, Kenneth R şi Gilbert, Maria C – ″Introducere în psihoterapia integrativă″, Ed. Liber Mundi, Bucureşti, 2010
2. Holtevici, Irina – ″Psihoterapia cognitiv comportamentală″, Ed. Ştiinţelor Medicale, Bucureşti, 2005
3. Moreau, André – ″Viaţa mea aici şi acum ″
4. Van Genep, Arnold – ″Ritualuri de trecere″, Ed Polirom Iaşi, 1996

Un gând despre „PSIHOTERAPIA INDIVIDUALA SI PSIHOTERAPIA DE GRUP”

  1. Acum 4 ani am suferit o depresie, cel putin asa credeam eu. Am divortat si am avut senzatia ca toata lumea mi s-a clatinat si urmeaza sa se destrame. Parca mergeam din rau in mai rau in fiecare zi. Am tinut-o asa pana acum un an cand la recomandarea unei prietene am fost la o serie de sedinte de coaching cu Anne de la Centrul Armonia (prietena mea saraca imi tot spunea de luni de zile…) In timpul sedintelor, ce pot sa spun M_AM DESCOPERIT. Am reinvatat cine sunt, ce sunt si cat de frumoasa sunt, am invatat cum sa fac fata diverselor situatii si cum sa ma privesc. Evident ca nu era depresie in adevaratul sens al cuvantului, ci doar uitasem cine sunt. Sunt mandra de mine pentru pasul facut. De multe ori depresia o confundam cu gandirea negativa, o imagine despre noi dezastruoasa, etc…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s