CERUL…

Elena-Carmen Țuca

Infinit, albastru, frumos, depărtat, deși îți oferă iluzia apropierii, imuabil, misterios…  Sunt doar câteva din cuvintele care îmi vin în minte atunci când mă gândesc la cer. Asemeni unei scene pe care se joacă fel de fel de acte, contemplarea boltei cerești oferă de fiecare dată panorame care mai de care mai sublime…
Ziua, cerul e luminat de soarele strălucitor, arătându-și astfel bucuria unui nou început, seara, luna îl ia în stăpânire fiind cu totul cuprins de o aură de mister de stele… Atunci când e trist, plânge prin picuri mari de ploaie… Dacă e supărat, nouri negri îi întunecă albastrul limpede, iar când e furios, e brăzdat de fulgerele luminoase ce par că-l despica în două… De îndată ce furtuna a trecut, ne lasă să-i vedem curcubeul sufletului lui.
Deasupra unei ape, cerul se oglindește cu grație… Ajungi să te întrebi: oare cerul se reflectă în apă sau apa se reflectă în cer?
Cu doze potrivite de căldură, lumină și apă, cerul garantează fecunditatea pământului. Privit din perspectiva mitologică, cerul și pământul au fost cândva un întreg. Chiar dacă, datorită actului cosmogonic, au fost despărțite, aceste două sfere ale universului continuă să comunice prin blândele sau arzătoarele raze de soare, prin tristele picături de ploaie sau prin înălțimile pământului, cum ar fi munții, arborii, clădirile, prin care se încearcă într-o oarecare măsură să se unească din nou…
Foarte asemănător cu mitul androginului, conform căruia de când au fost separate, sufletele pereche se caută necontenit unul pe celălalt în dorința de a se reuni, cerul și pământul sunt văzuți ca simbol al diadei primordiale. În cultura orientală, cel dintâi e considerat un principiu masculin, bărbatul  fiind  privit ca un mic Dumnezeu al femeii sale, iar cel de-al doilea menționat ca un simbol feminin, femeia fiind cea care trebuie să arate supunere în fața celui căruia îi este soție.
În Antichitate însă, precum și în restul perioadelor istorice, mai puțin Evul mediu, în cultura europeană femeia e văzută ca fiind de sorginte celestă, angelică, diafană, bărbatul e privit ca fiind pământean, robust și rațional, menit să protejeze făptura suavă ce îi este parteneră.
Încă din cele mai vechi timpuri, în cer s-a considerat că este sediul Paradisului, unde doar cei drepți pot ajunge… Și pentru că era nevoie de o formă de conexiune între om și divinitate, în vremurile păgâne jertfele erau considerate ca fiind cele care fac legătura între aceste două lumi. În zilele noastre, însă, comunicarea cu Trinitatea se face prin intermediul rugăciunilor spuse din suflet.
În folclorul românesc, există credința conform căreia la anumite sărbători cerul se deschide și pământul poate lua contact cu lumea de dincolo, căpătând astfel puteri și frumuseți noi, așa cum este de Crăciun, când Dumnezeu se naște pe pământ în chip uman, sau de Paști, când se aprinde într-un mod miraculos lumina Învierii la Ierusalim.
Surprins în fel de fel de ipostaze, cerul a fost mereu o sursă de inspirație atât pentru poeți și scriitori, dar și pentru pictori… Cerul la apus de soare e atât de frumos! Poate că mulți l-ar asocia cu un sfârșit, însă cred că poate fi considerat un nou început… Un nou început al domniei nopții asupra întregiului Univers… Sau, de ce nu, premergător unui nou răsărit de soare….
Cerul oferă, deasemeni,  un fenomen meteorologic de o frumusețe rară: curcubeul… Considerat în creștinism ca fiind legătura omului cu Dumenzeu, se spune că fiecare din cele șapte culori ale curcubeului este de fapt poarta spre alte lumi. Fiecare ușă are o pecete care reprezintă un gând al Universului, o virtute. Astfel, pe prima poartă este ordinea, care menține frumusețea lucrurilor, pe a doua voința, fără de care nu există realizare, pe a treia înțelepciunea, fiind cea pe care se înalță cunoașterea,  pe a patra e virtutea înțelegerii, pe a cincea răbdarea, pe a șasea adevărul, unicul scop al devenirii, și pe a șaptea miluirea, coroana celor puternici.
Norișorii albi și pufoși de bolta cerească sunt adesea urmăriți cu interes și curiozitate de către cei mici, copii identificând în ei fel de fel de figurine. E atât de amuzant și de relaxant să privești cerul! Ai senzația că timpul stă în loc, iar tu călătorești cu norișorul oriunde ar merge el. Nu de puține ori te întrebi: oare încotro se duc toți aceștia? Au ei o destinație precisă? Poate că da, poate că nu, însă în mod cert sunt liberi să viziteze întreaga lume!
Nu de puține ori noi cei mari, cuprinși de iureșul vieții, uitam să mai zăbovim și să ne mai tragem sufletul. Ce ar fi dacă, culcați pe iarbă sau, pur și simplu, stând pe o bancă sau în picioare, am ridica iarăși ochii la cer, plini de imaginație și curiozitate și, lăsând gândurile și grijile deoparte, ne-am simți iar copii, împrietenindu-ne și creându-ne propria poveste cu toți norișorii pe care îi vom cuprinde cu vederea? În mod cert ne va aduce un surâs pe buze și o stare de relaxare!
Așadar, contemplați cerul! Cine știe ce vrea să vă transmită?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s