INTERVIUL PSIHOTERAPEUTIC

Giulia Negură

Omul s-a născut şi a trăit permanent sub zodia întrebării. Apărut ca expresie a neastâmpăratei curiozităţi a fiinţei umane şi a dorinţei sale de cunoaştere, interviul reprezintă acea „convorbire între două persoane, un intervievator şi un intervievat, condusă şi înregistrată de intervievator” (Blanchet şi col., 1985).
Orice intervenţie psihologică, indiferent de tipul sau scopul acesteia, orientarea psihologică căreia îi aparţine sau strategia ce va urma să fie derulată, începe prin dialogul de cunoaştere şi clarificare între cei doi protagonişti. Deşi interviul psihoterapeutic nu se regăseşte astfel ca şi termen consacrat în literatura de specialitate, cum am putea numi, oare, cea dintâi etapă a procesului terapeutic, care presupune evaluarea psihologică a pacientului? Reprezentând baza oricărui proces terapeutic, interviul aduce pentru prima dată, faţă în faţă, cei doi protagonişti ai actului terapeutic, psihoterapeutul şi clientul său, într-o interacţiune transferenţială reciprocă.
Finalitatea interviului psihoterapeutic, oricare ar fi orientarea teoretică ce stă la baza abordării terapeutice, vizează dobândirea de informaţii privind simptomatologia cu care vine clientul şi înţelegerea funcţionării psihologice a acestuia sub toate aspectele: fiziologic, cognitiv, emoţional, comportamental şi relaţional. Spre deosebire de interviul utilizat în sfera clinic medicală, în care acesta se constituie ca etapă de sine stătătoare a intervenţiei, în scopul conturării diagnosticului prezumtiv, interviul psihoterapeutic este parte integrantă a procesului terapeutic. În afara obiectivului imediat urmărit, interviul are, pentru client, acel efect cathartic, împlinind nevoia acestuia de a se descărca de tensiune şi a fi ascultat de cineva. Astfel, prin elementele diagnostice pe care le evidenţiază şi prin cadrul securizant pe care terapeutul îl oferă pacientului, interviul psihoterapeutic creează, încă de la început acel liant necesar succesului relaţiei terapeutice, acel ceva numit alianţă terapeutică.
Principala activitate în cadrul interviului terapeutic este discuţia cu pacientul, care constituie, pentru psihoterapeut, sursa principală de informaţie. Aceasta impune, însă, psihoterapeutului, o anumită rigoare în abordare, dar şi capacitatea de a fi flexibil pentru adaptarea permanentă a discursului său la problematica şi personalitatea pacientului, şi la stilul său relaţional.
Utilizat în slujba dublului său scop, de identificare a problematicii pacientului (şi, eventual, de conturare a unui psihodiagnostic prezumtiv, ce va fi ulterior verificat şi validat) şi de creare a unei alianţe terapeutice cu clientul, prin abordarea relaxată şi cu profesionalism a situaţiei de către terapeut, interviul terapeutic este, de regulă, o abordare semi-structurată care exemplifică cel mai bine specificul interviului nondirectiv.
Interviul semi-structurat şi nondirectiv a fost propus, ca şi tehnică, de către psihologul american Carl Rogers (1957), înlocuind astfel „modalitatea clasică“ de desfăşurare a şedinţelor de psihanaliză descrise de Sigmund Freud. Metoda nondirectivă pe care o propune Rogers presupune comunicarea autentică, bazată pe încredere şi înţelegere între pacient şi terapeut. Este o „relaţie de ajutorare“ în vederea dezvoltării şi maturizării persoanei, pentru o mai bună înţelegere a experienţei subiective proprii şi pentru sporirea capacităţii de confruntare cu viaţa. În cadrul acestei relaţii, în care pacientul este tratat ca persoană, nu ca şi „entitate clinică“, opiniile şi atitudinile faţă de sine ale pacientului devin predominant pozitive, stima de sine sporeşte, personalitatea se integrează, structurile sale de bază se unifică, nervozitatea scade, şocurile emoţionale devin acceptabile, personalitatea se adaptează mai bine situaţiilor sociale. Astfel, interviul urmăreşte să sprijine efortul de conştientizare al pacientului cu privire la sentimentele sale confuze, care îi provoacă teamă, anxietate şi sentimentele afective negative. Terapeutul nu direcţionează relatările pacientului, ci doar creează un cadru de manifestare în care acesta „să fie el însuşi“. Interviul propus de Carl Rogers se fondează pe o concepţie psihodinamică despre personalitate, dar se depărtează de imaginea pacientului din psihanaliză, cel întins pe pat, supus unei situaţii „dezumanizante”.
Structurarea datelor şi informaţiilor obţinute în cadrul interviului terapeutic trebuie să se realizeze într-o manieră coerentă, într-un model prestabilit, conform unei grile anterior construită.
Aspecte importante, de urmărit, în cadrul interviului terapeutic şi elemente care pot influenţa coerenţa dialogului între cei doi:
1. Asemenea oricărui tip de interviu, şi cel terapeutic presupune începerea „examinării” clientului încă de la momentul primului contact cu acesta. Astfel, înfăţişarea clientului, aspectul general de ansamblu, modul de prezentare sunt aspecte care trebuie filtrate şi interpretate încă de la prima şedinţă terapeutică. Acestea se pot constitui în indicatori edificatori pentru starea psihică de moment a clientului, iar modificarea sau nonmodificarea acestora, pe parcursul terapiei, constituie, de asemenea, indicatori pentru evaluarea progresului terapeutic.
2. În această primă etapă a contactului, foarte importante sunt mecanismele inconştiente, pe care nici unul dintre cei doi nu le pot controla. Implicaţiile transferenţiale ale acestora pot fi favorabile sau nu dialogului chiar din primul moment.
3. Personalitatea clientului, cu problematica sa, cu ezitările şi evitările sale, conştiente sau inconştiente, sau, dimpotrivă, cu entuziasm şi volubilitate, toate acestea sunt aspecte care pot favoriza sau frâna scopurile primului demers.
4. Profesionalismul şi experienţa terapeutului reprezintă o a doua forţă activatoare sau frenatoare pentru procesul terapeutic, în ansamblu, dar şi de început.
Prin analogie cu esenţa şi structura interviului clinic (preluare de pe site-ul Colegiului Psihologilor din România), am putea considera că interviul psihoterapeutic se desfăşoară în trei faze, astfel:
Faza I – Focalizarea generală pe tabloul clinic şi mecanismele etiopatogenetice.
Este indicat ca interviul să înceapă cu o discuţie despre situaţii care îl pun pe pacient într-o poziţie confortabilă, de încredere şi siguranţă. Aceasta duce la scăderea stării sale de anxietate şi poate facilita comunicarea dintre pacient şi terapeut. În această fază se notează şi motivul trimiterii, dacă este cazul, şi se stabileşte cadrul de lucru (ex. contractul). În continuare, interviul ar putea să vizeze următoarele aspecte:
– descrierea cu acurateţe a tabloului clinic, debutul şi evoluţia acestuia (de ex. „De când au început problemele?; De când ai observat aceste modificări? etc);
– prezenţa altor boli somatice sau psihice, internări anterioare;
– condiţiile social-economice, informaţii despre familie, situaţii stresante;
– o perspectivă generală asupra stării pacientului.
Această fază se încheie prin clarificarea tabloului clinic şi identificarea unor factori etiopatogenetici ipotetici: declanşatori, determinanţi, favorizanţi, predispozanţi şi de menţinere a simptomatologiei. De asemenea, terapeutul trebuie să se focalizeze şi pe evaluarea stărilor de sănătate şi a mecanismelor care le generează/întreţin.
Faza II – Focalizarea specifică pe tabloul clinic şi mecanismele etiopatogenetice.
În această fază a interviului urmează o investigare detaliată a comportamentului şi funcţiilor psihice, atât parte a tabloului clinic cât şi parte a mecanismelor etiopatogenetice. De asemenea, investigarea prin interviu trebuie să fie dublată de o investigare obiectivă prin teste psihologice acolo unde acest lucru este posibil.
Faza III – Focalizarea pe consecinţele psiho-sociale ale tabloului clinic şi a modului în care acesta se particularizează pentru pacient.
În această fază, în cadrul psihodiagnosticului şi evaluării psihologice, se poate trece la o investigaţie detaliată care vizează surprinderea structurii şi dinamicii individuale a pacientului şi oferă informaţii suplimentare prin reliefarea modului în care tabloul clinic se particularizează în cazul pacientului în cauză (ex. funcţionarea socială, calitatea vieţii). Analiza vizează cele patru niveluri de funcţionare a subiectului uman: fiziologic, cognitiv, emoţional-afectiv şi comportamental. Mai precis, se urmăreşte evaluarea psihologică detaliată a:
·    stării prezente a pacientului şi a modului în care acesta se adaptează la situaţiile concrete;
·    problematicii comportamentelor simptomatice;
·    situaţiei somatice a pacientului;
·    dinamicii şi structurii personalităţii;
·    comportamentului interpersonal;
·    principiilor morale şi atitudinilor sociale;
·    mecanismelor defensive şi de coping precum şi a conflictelor şi dinamicii lor;
·    identităţii şi imaginii de sine;
·    determinanţilor sociali şi situaţiilor curente de viaţă;
·    problemelor de ecologie socială şi familială;
·    controlului şi autocontrolului comportamentului şi emoţiilor etc.
Pe toată perioada desfăşurării fazelor interviului terapeutic, principala sarcină, comună celor doi protagonişti, este înţelegerea şi clarificarea situaţiei-problemă a pacientului. Descrierea situaţiei într-un climat emoţional suportiv poate dezlega mai bine gândurile pacientului, îl poate încuraja să creadă că este capabil să facă faţă obstacolelor, mai mult sau mai puţin conştientizate. Zonele în care terapeutul poate adresa întrebări clarificatoare includ gândurile, sentimentele şi reacţiile fizice ale pacientului, precum şi modul în care acesta a încercat să gestioneze situaţiile respective în trecut. Pe baza informatiilor furnizate de pacient, terapeutul trebuie, în primul rând, să redefinească problema. De regulă, pacientul îşi păstrează problema la un nivel superficial, ceea ce impune ca terapeutul să elaboreze noi alternative de definire a respectivei probleme şi apoi să decidă împreună cu pacientul care va fi definiţia pe care o vor utiliza, de comun acord în cadrul demersului terapeutic viitor. Aceasta se întâmplă deoarece, în general, pacientul are un conflict decizional şi trăieşte un sentiment de blocare la nivelul gândurilor, sentimentelor şi comportamentului. El are nevoie să i se ofere o nouă perspectivă, să fie ajutata să spargă vechile tipare rigide ale comportamentului dezadaptiv şi să ia noi decizii pentru a-şi soluţiona problemele.
La sfârşitul fazei a treia avem atât un tabloul clinic cât şi particularizarea acestuia prin surprinderea dinamicii individuale a pacientului şi a modului în care acesta se exprimă în relaţionarea sa psiho-socială (ex. funcţionarea socială, calitatea vieţii etc.).
Toate aceste trei faze pot fi, dacă terapeutul consideră necesar, acompaniate de aplicarea anumitor probe/teste psihologice, în scopul confirmării şi clarificării ipotezelor formulate în cadrul interviului.

Bibliografie:
1. Blanchet, A. (1985), L’entretien dans les sciences sociales, Paris: Bordas.
2. Rogers, C. (1957/1989), The Necessary and Sufficient Conditions of Therapeutic Personality Change, The Carl Rogers Reader, Kirschenbaum H., Henderson V.L. eds., Houghton Mifflin, Comp, Boston, NY.
3. Comisia de Psihologie Clinică şi Psihoterapie/Colegiul Psihologilor din România, Ghid de practică clinică în psihologie, http://www.copsi.ro.

Sursa foto: http://www.gabrielapacea.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s