PSIHOTERAPIA INTERCULTURALA ORIENTATA SPRE CORP: LIMBAJUL CULTURII EXPRIMAT PRIN TRUP ȘI LIMBAJUL TRUPULUI ÎN DIFERITE CULTURI (I)

Julianne Appel-Opper     

              Un clientă de naţionalitate chineză care dorea o terapie în limba engleză mi-a fost trimisă, prin referinţă, de un coleg german. Eu mă reîntorsesem în Germania cu 3 ani în urmă. Înainte de reîntoarcere am trăit în Franţa, Israel, California, şi în Marea Britanie timp de aproximativ 12 ani. În timpul primului contact telefonic, clienta, pe care o voi numi A., mi-a spus, într-o voce aproape şoptită şi fără suflu, că avea nevoie de ajutor şi că se simţea deprimată. Cum A. nu mai avea credit pe mobil, am aranjat prima şedinţă prin e-mailuri.
În e-mail, A. m-a informat că psihoterapeutul la care a fost, colegul meu, i-a spus că arată ca şi cum ar fi deprimată. A. i-a dat dreptate şi a adăugat că s-a chinuit să se concentreze. Ea se simţea foarte deprimată, mai ales, după ce vorbea la telefon cu părinţii ei, care locuiesc în China.
Despre prima dată când ne-am întâlnit faţă în faţă, îmi amintesc felul în care A. a părut că „alunecă” în cameră. Mişcările ei păreau foarte discrete, picioarele ei abia dacă atingeau podeaua. A întins mâna dreaptă pentru a o strânge pe a mea şi mi-a zâmbit. Chiar înainte de a ne da mâna, am observat cum degetele ei erau ţinute lipite unele de celelalte, şi de asemenea, cum degetul ei mare părea lipit de cel arătător. Mâna mea a atins degetele ei foarte uşor şi i-am zâmbit. I-am spus „bună ziua” şi i-am urat bun venit.
Timp de 9 ani am trăit şi am lucrat în Marea Britanie. La începutul acestei perioade mi-a lipsit strângerea de mână nemţească, şi mi-a luat ceva timp până când mâna mea să înveţe să nu se întindă automat atunci când întâmpinăm şi salutăm pe cineva. (vezi Appel-Opper 2007).
Lichtenberg (2005) marchează diferenţele culturale prezente în comportamentul nostru de contact şi, la fel ca şi White (2011), ajunge la concluzia că nu există reguli generale în privinţa acestui comportament, dar adăugă faptul că fiecare pattern comportamental cultural are sens pentru membrii aceleiaşi culturi.

Doi străini cu două realităţi diferite
Cultura este cel mai des definită ca fiind sistemul valorilor şi practicilor/ritualurilor împărtăşite de un anume grup de oameni (vezi ca exemplu Acharyya, 2000 and Özbek & Wohlfart, 2006). În multe texte, accentul cade pe înţelegerea culturii clientului. Autorii descriu moduri în care culturile se pot diferenţia unele de celelalte. Autori ca Lago şi Thompson (1996, 2000, p.XIX) şi Rapp (1999, p. 4) sunt conştienţi de pericolul pe care îl reprezintă faptul că aceste cunoştinţe pot fi folosite în discriminare. În cel mai rău caz, terapeutul poate crede că ştie tot ce este de ştiut despre cultura celuilalt, iar celălalt este privit apoi prin acest filtru.
Dar ce rol joacă cultura terapeutului? Sapriel şi Palumbo (2001) arată cum propriul lor mediu cultural de provenienţă influenţează percepţia şi înţelegerea clienţilor lor. Stolorow, Atwood şi Orange (2002) vorbesc despre întâlnirea şi tratativele de negociere a două lumi pline de experienţe diferite. Schmitz (1989) introduce conceptul de „situaţie comună”, care este formată din limba nativă, obiceiuri şi convenţii. El adăugă faptul că „iniţiatul” ar putea să stăpânească aceste situaţii în mod spontan. Tömmel (2010) se referă la cultura unui anume individ numind-o „aerul pe care individul îl respiră”.
Făcând referire la Bollas (1987), ea adaugă: „cunoscutul negândit” în ceea ce priveşte cultura are un caracter mult mai adânc înrădăcinat în inconştient decât inconştientul individual. Autoarea mai spune şi că munca intelectuală provoacă terapeutul să-şi depăşească nu doar narcisismul individual, ci şi narcisismul cultural, pe care ea îl consideră mai adânc îngropat în inconştient decât narcisismul individual.
Timp de 12 ani am trăit într-un context cultural străin mie. Experienţele pe care le-am avut în acest context mi-au schimbat felul de a fi şi de a mă organiza. În această primă şedinţă cu A., am simţit o atenţie calmă, o stare de luare-aminte, pe care am dezvoltat-o de-a lungul anilor cât am lucrat în Marea Britanie. În timpul petrecut acolo, am învăţat să mă simt confortabil şi liniştită într-o situaţie în care necunoscutul să fie factorul principal.

Cuvinte englezesti si primele tonuri ale unei melodii diferite
Când A. a intrat în cameră s-a prezentat. Pentru urechile mele obişnuite cu limba germană, felul în care şi-a pronunţat numele a sunat foarte diferit faţă de literele care alcătuiau numele ei, şi pe care le citisem înainte, în emailul ei. Prin urmare am întrebat-o din nou care este numele ei, cel mic şi cel de familie, şi dacă poate să mi le pronunţe pe amândouă încă o dată ca să pot înţelege. Am căzut de acord să ne folosim numele mici când ne adresăm una alteia. A. a întrebat apoi cum să îmi pronunţe numele mic.
Din experienţa proprie ştiu cât de important este să îţi auzi numele pronunţat corect. După ceva timp petrecut în Marea Britanie, a devenit important pentru mine să îmi aud numele mic pronunţat corect. Mi-a lipsit secvenţa tonală familiară.
Din experienţa mea clinică, am observat cât de apreciativi au fost clienţii mei când am încercat să le rostesc numele corect. Îmi amintesc comentariul unui coleg aflat în supervizare la mine, ai cărui părinţi emigraseră din Jamaica. El a spus, la sfârşitul relaţiei noastre de supervizare, că pronunţându-i numele corect a fost primul şi cel mai important semn că mediul cultural din care provenea era bine venit şi acceptat în cabinet.
Pe măsură ce prima noastră şedinţă s-a desfăşurat în continuare, A. mi-a spus că a trăit şi studiat în Germania timp de un an. Mi-a făcut cunoscut faptul că este încântată că şedinţele terapeutice se pot desfăşura în limba engleză, deoarece germana ei nu era bună. Am aflat că avea 23 de ani şi că era cel mai mare copil în familia ei. A. a descris relaţia pe care o avea cu mama ei ca fiind „dificilă”. Bunica ei a murit când mama ei avea 1 an. Bunicul lui A. s-a recăsătorit la scurt timp după asta. Mama ei a fost bătută, copil fiind, de mama ei vitregă. A. a adăugat ca şi ea a fost bătută de mama ei. A. a descris relaţia cu tatăl ei ca fiind „mai bună”.
În aceste prime minute în care am fost împreună, am observat că s-a instalat o atmosferă de respect, atenţie şi luare-aminte şi o anume armonie şi cursivitate în desfăşurare. Strânsul mâinilor, ritmul vorbirii şi vocea joasă, secvenţele scurte în care stabileam contact vizual direct şi privirile rapide în jos erau părţile ce alcătuiau această nouă melodie.
Özbek, T. & Wohlfahrt, E. (2006) îşi descriu munca desfăşurată cu imigranţi ca luând fiinţă într-un „spaţiu transcultural potenţial” (făcând referire la conceptul de „spaţiu potenţial” al lui Winnicott (1971)). Autorii atrag atenţia asupra faptului că niciunul dintre sensurile culturale existente nu ar trebui favorizat. Din experienţă proprie, ştiu cum se desfăşoară procesul migraţiei într-o zonă în care există o tensiune între supra-adaptarea la o nouă cultură şi supra-identificarea cu mediul cultural de provenienţă. Terapeuţii şi clienţii se aseamănă în acest aspect. La extreme, celălalt ar putea fi perceput doar ca reprezentat al unei culturi străine, astfel dispărând individualitatea; de asemenea, diferenţele culturale ar putea fi ignorate. Din munca sa în zona interculturalităţii, desfăşurată în Olanda, Gomperts (2010) evidenţiază tentaţia de a intra într-o „înţelegere secretă narcisistică”. În acest caz ambii ştiu că există discriminarea, dar că ea nu există în cabinet, deoarece „noi suntem mai presus de asta”.

Cultura este mereu întrupată – mesaje culturale corporale interpretate ca un alt fel de limbaj
Scurta  menţionare a faptului că A. a fost bătută a dispărut ca şi cum ar fi fost o mică notă pe o foaie cu o lungă compoziţie muzicală. Ar fi putut foarte uşor să îmi scape. Îmi amintesc cum A. a vorbit despre asta, având o voce joasă şi un ton egal. Secvenţa tonală a vocii ei a rămas melodică şi cursivă chiar şi când a menţionat atacurile fizice pe care le-a suferit din partea mamei ei. În altă lucrare aduc în vedere şi descriu modul în care lucrez din perspectiva corpului viu – perspectiva pe care o numesc „Psihoterapia relaţională a corpului viu”. (Appel-Opper, 2008a, 2008b, 2009, 2010, 2011)
Folosindu-mă de propriile rezonanţe corporale,  simt povestirile pe care corpul celălalt le transmite, ca atmosfere/aure sau ecouri, dar şi ca mişcări subtile, mimică şi gesturi, secvenţe tonale sau comportamente legate de contactul vizual. Privesc acest comportament prereflexiv şi nonverbal ca pe un mod de comunicare „de la corp la corp”, comunicare co-creată de către cuplul client-terapeut.
Din experienţa clinică proprie, am tras concluzia că şi rezonanţele corporale ale terapeutului transferă informaţii către client. Privesc mişcările implicite ale terapeutului ca pe nişte instrumente importante în această comunicare „corp-la-corp”, instrumente care pot fi folosite în intervenţii şi experimente corporale. Prin conceptul pe care îl propun asupra comunicării, doresc să extind aria teoriilor referitoare la transferul şi contratransferul corporal.
Făcând referire la Bollas (2010), privesc această comunicare corporală mai degrabă ca pe o asociere liberă corporală. Conceptul despre empatie al lui Kohut (1978) pare focusat pe înţelegerea psihologică a celuilalt, facilitată de explorarea experienţelor comune.
Este interesant de menţionat că Kohut este convins că este mai uşor să empatizezi cu o persoană ce aparţine aceleiaşi culturi ca şi tine. Sunt de acord cu Staemmler (2009) asupra faptului că cele mai multe concepte legate de empatie nu iau în seamă corpul. Autorul se referă la conceptele propuse de filozofii fenomenologici Schmitz şi Fuchs. Schmitz (1989) scrie despre „medii” (milieus) şi atmosfere în interiorul corpului. Pentru el, percepţia corporală nu este o receptare a semnalelor, ci o „comunicare corporală trăită”.  Pentru Clemmens şi  Bursztyn (2005, p.185) cultură nu există dacă nu are corespondent în plan corporal.
De-a lungul anilor pe care i-am petrecut în Marea Britanie am devenit fascinată de Psihoterapia Gestaltist-Dialogică şi Psihanaliza Relaţională, atât în teorie cât şi în practică. Ambele au influenţat şi confirmat felul în care lucrez – din perspectiva corpului viu.
Psihoterapeuţii formaţi în abordarea Gestaltist-Dialogică,  se focusează pe „între”, privindu-l ca fiind un cadru, un „dialog vindecător”, în care atât terapeutul cât şi clientul îşi împărtăşesc trăiri fenomenologice şi le caută sensul. (Hycner, 1991; Parlett, 1991; Yontef, 1998).
Parlett (1991) subliniază că „prin crearea unui câmp comun, fiecare dintre noi ajută în crearea realităţilor celorlalţi.” (p. 76). Aş dori să adaug faptul că terapeutul şi clientul îşi co-crează de asemenea şi realităţile fizice.
Autori ca Kepner (1987, 1995, 2003), Tervo (1997, 2007), Clemmens (2010) şi Clemmens and Burstyn (2003, 2005) scriu despre cum lucrează ei în acest cadru de „între” în loc să vorbească despre ce experimentează fizic. În descrierea lui Tervo despre munca în mediul clinic pe care o desfăşoară alături de copii şi adolescenţi, ea arată cum implementează jocuri care îi oferă copilului oportunitatea de a respira şi de a se mişca, astfel permiţând corpului copilului să se structureze corect, să se umple de viaţă şi să se dezgheţe.
Aşa cum am mai menţionat în altă parte (Appel-Opper, 2011), psihanaliştii relaţionali au oferit o mare varietate a conceptelor ce se referă la comunicarea corporală. Milch, Schreiber şi Leweke (2008) vorbesc despre cum reprezentările corporale ne ajută să reacţionăm corespunzător atunci când întâmpinăm pe celălalt. Grupul de studiu asupra proceselor schimbării din Boston (drept exemplu 2002, 2008) scrie despre desfăşurarea procesului intenţiei nonverbale inconştiente. Ca mulţi alţii, aceşti autori îşi atribuie ideile descoperirilor legate de neuronii oglindă. Aceşti neuroni „leagă” percepţia pe care o are un observator despre comportamentul unei persoane, cu partea motrică din creierul observatorului. Astfel, observatorul îl simte pe celălalt ca şi când el însuşi ar fi executat aceeaşi mişcare, sau ca şi când ar fi simţit aceeaşi emoţie. (Gallese, 2003; Rizzolatti, Fogassi şi Gallese, 2001).
În acest caz, existenţa neuronilor oglindă oferă un posibil mecanism neurobiologic ce poate fi folosit în a înţelege cum de suntem capabili de a interpreta intenţiile celorlalţi. Conceptul sinelui co-construit şi reglarea afectelor prin interacţiune al lui Beebe şi Lachmann’s (1998) se focusează, de asemenea şi pe modul în care terapeutul şi clientul se influenţează reciproc.  Autorii notează că este în atribuţia analistului să „citească” mişcările subtile – de exemplu mişcările mâinilor sau o schimbare a poziţiei corpului în şezut.

Traducere și adaptare: Andrei Bosancu

Articolul original a fost publicat în Jurnalul britanic de Psihoterapie Integrativă (www.ukapi.com), Volumul 7, Nr. 2 (2010), p. 13-23

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s