DANSUL LUPILOR

„Umbre,
întunecate fiinţe ţi se ascund
după gânduri,
trec umăr la umăr,
rânduri cu rânduri.”
                        Paul Bogdan

Olivian Andrei Aroșoaie

E lună plină și timp de iarnă, e momentul în care lupii dansează…
Trecând peste câmpuri golașe unde razele lunii mângâie călduros zăpada încremenită, departe de orice suflare de sens, o haită înfometată își croiește drum către vârf. Se simte în jur încordare, dar, de departe, acesta este ultimul lucru care contează acum. De cinci zile nu s-a comis nici o crimă. Sau poate natura nu judecă… Cu siguranță nici lupii. Un foșnet a fost reperat la mai bine de o jumătate de oră de alergat și nici măcar un moment de cugetare nu a fost irosit pentru a se evalua dacă merită. În haită lucrurile sunt simple, sau, cel puțin, așa par. Alergarea continuă, respirațiile devin din ce în ce mai scurte, iar sângele pulsează cu putere. Nu există alternativă. Pentru nici una din părți. Terenul devine văluros, iar urcarea mai dificilă, însă viteza rămâne constantă; doar respirația se întețește, frigul dispare. Chiar dacă există rivalitate, în aceste momente se manifestă opusul. Haita e unită, căci doar așa se poate supraviețui. Acum. Dacă. Dar cine? Distanța se scurtează, la fel si timpul, iar reperul este luna; de altfel, nu ar avea cine să se scurteze. Mirosul prezenței se simte în aer, iar aceasta adaugă un plus de putere. Este momentul în care apar dinții; și ei strălucesc doar în lumina lunii. Și dacă nu ar fi luna? La distanță de câteva clipe apare lumina. Desigur, este o lumină reflectată, dar care poartă în sine imaginea. Este momentul în care nu mai contează; de această dată, doar pentru una din părți. Este momentul ultimului moment, al zborului, iar acum pentru ambele părți. Pe de o parte înspre jos, la sfârșitul saltului, iar pe de altă parte înspre sus, la începutul nemanifestării…
De această dată, însă, cele două momente nu au coincis. Și nici nu au fost cauză și efect. O altă cale a naturii…
De multe ori, ne punem întrebări în ceea ce privește cursul naturii, iar știința constituie tocmai răspunsurile pe care ni le-am putut da până acum. Întrebările care rămân fără răspuns sunt ignorate de către unii sau magic explicate de către alții. Se discută din ce în ce mai rar despre mister. Am putea chiar spune că există o pulsiune de a afla, găsi, explica, prezice, modifica, controla! Și pentru că acest articol apare într-o revistă de psihoterapie ( și, sper eu, nu doar pentru asta) mă voi focusa, bineînțeles, (ca orice psihoterapeut realist), pe analiza pulsiunii fără a pica în capcana repetiției, adică aici de a trece la act și de a face știință. Dar… De fapt, vă rog nu respectați regulile logicii în afirmația de mai sus, de altfel ar reieși că psihoterapeuții nu ar putea să facă știința; bineînțeles, postulând că toți au pulsiunile rezolvate. Noroc că nu stau așa lucrurile…
Așadar, despre pulsiuni, tendințe, introiecții și alte „bestii”.
Conform dicționarului de psihanaliză,   pulsiunea semnifică : „procesul dinamic ce constă dintr-un puseu (încărcat energetic, factor de motricitate), ce orientează organismul spre un scop. După Freud, o pulsiune are o sursă reprezentată de o excitație corporală; și un scop care este acela de a suprima starea de tensiune care a dus la apariția pulsiunii; este obiectul care, sau prin care, pulsiunea poate atinge scopul său.” Găsim astfel o definiție generală, în care J. Laplanche a preferat o condensare a evoluției teoriei Freudiene, care aduce o perspectivă suficient de amplă pentru a se cere discutată.
Încep prin a remarca că în limba germană, termenul de pulsiune ales de Freud este Trieb, și nu varianta alternativă de Instinkt, prin acesta psihanalistul dorind să scoată în evidență nuanța de caracter irepresibil și nu de finalitate. Pulsiunea ar fi astfel pornirea irepresibilă a organismului către satisfacere într-un sens mai general și deci mai puțin legată de un instinct precis impus de natură. Amănuntul, deși fin, este suficient de important pentru a orienta subiectul către tema preferată freudiană – cea a sexualității.
Este bine știut faptul că Freud și-a început cariera sa de psihoterapeut aplecându-se asupra cazurilor de histerie, pacienții săi provenind în marea majoritate din înalta societate. Primele schițe teoretice opuneau două pulsiuni principale: cea sexuală și cea de auto conservare. Astfel, Eul găsea în pulsiunea de autoconservare forța de a se opune pulsiunii sexuale. În aceasta fază, pentru Freud patologia psihică era în mare parte determinată de acest conflict, tensiuni ale căruia se manifestau prin simptome. Pentru el, orientarea corectă era satisfacerea pulsiunii sexuale prin coit, care presupunea eliminarea tensiunii fără generarea altor blocaje. În cazul apariției simptomelor manifestate psihic, sursa acestora era plasată în incapacitatea pulsiunii sexuale de a fi satisfăcută genital, ea luând multiple alte forme denumite inițial de Freud perversiuni. Teoria sexualității infantile se baza, în mare parte, pe aceasta perspectivă.
Mai târziu,   dualismul pulsional capătă o alta dimensiune, manifestându-se între pulsiunea vieții și cea a morții. Mai mult, odată cu apariția celei de a doua teorii topice (sine/eu/supraeu), dualismul pulsional capătă o poziție secundară în generarea patologiei psihice. Ambele pulsiuni își au astfel localizarea în sine, care este în mare parte inconștient, reprezentând motorul, dar și materialul de refulat al eului.
Este evident faptul că teoria pulsiunilor reprezintă o buna parte din metapsihologia psihanalitică. În practica actuală psihoterapeutică însă, în opinia mea, pulsiunilor li se acordă un loc mai puțin central și cu atât mai puțin bine delimitat. Pe de o parte, posibil datorită apariției unor noi teorii mai eficiente practic, iar pe de altă parte unei dificultăți date de complexitatea lor conceptuală. Cu toate acestea, unele creionări pot fi făcute mai ales dintr-o perspectivă integrativă.
Consider deosebit de util în practică două remarci Freudiene extrem de interesante. Prima, despre care am discutat și în introducerea termenului de pulsiune, se referă la caracterul de necesitate a satisfacerii în general. Este vorba despre o forță, o tendință mai puțin conturată, spre diferență de „instinkt”, care traduce, mai degrabă, o nevoie biologică clară. O a doua remarcă, la fel de importantă, este prezentă în definiția dată de Laplanche și se referă la versantul corporal. Întâi de toate, o pulsiune ține de corp, se dezvoltă și se simte în corp. Negreșit, însă, are o componentă importantă psihică, ceea ce face ca pulsiunea să devină un concept limită între psihic și corp.
Puse alături, cele două remarci, creează ideea unei forțe, tendințe ce își are punctul de plecare în psihic, dar care are o latură de manifestare corporală importantă și nu semnifică iminența realizării unei nevoi biologice. Plecând pe acest fir, al „senzației de a satisface”, un prim insight, ce apare automat, este tocmai impresia unei neîmpliniri, a ceva ce sta în cale sau deturnează energia din destinul ei natural către degajare. Următorul insight este imaginea ciclului Gestalt al experienței. Propus de Pearls în 1947 , ciclul experienței se referă la modul schematic al organismului de a-şi menține un echilibru în interacțiunile sale cu mediu. ( Figura 1)
Îmbinând din nou cele două insighturi, pulsiunea apare ca forță sau nevoia ce se degajează din neîmplinirea ciclului. Fiecare etapă a ciclului constituie un pas natural, pe care organismul îl face spre a ajunge la echilibru. Elementele componente sunt urmare a unei dezvoltări armonioase a ființei, iar funcționalitatea lor traduce un schimb sănătos cu mediul înconjurător. Uneori însă, datorită diferiților factori perturbatori, etapele pot fi înlocuite de alte procese care împiedică ciclitatea corectă spre împlinire. În Gestalt, fiecare etapă comportă și un versant adaptativ, denumit în funcție de procesul adiacent.  (fig.1, între paranteze). Sumarizând abordarea de până acum, unde pulsiunea apărea ca nevoia ce se degajă din neîmplirea ciclului, s-ar putea afirma că fiecare proces adaptativ determină apariția unei tensiuni în ciclu, care poate fi reprezentată prin conceptul de pulsiune. (Figura 2)
 În practică, utilizând perspectiva de concept limită între minte și corp, pulsiunea poate fi, deci, văzută ca și tendință generală către reluarea ciclului și tentarea împlinirii (Fig 3). Devine, în acest moment, mai clar termenul psihanalitic de compulsie la repetiție, ce desemnează tendința greu de combătut la repetiție a unor paterrnuri de viață adaptative, care însă nu mai sunt de actualitate pentru subiect. Utilizând această schemă, se poate ușor explica modul compulsiv în care „greșelile” sunt repetate și apare clar faptul că în spatele acestei repetitivități stă o forță ce nu trbuie neglijată, ce se opune oricărui proces de schimbare.
Integrarea pulsiunilor în ciclul gestalt poate reprezenta un instrument de lucru, pe baza căruia se pot sugera și o serie de tehnici de abordare psihoterapeutică. Plec în această direcție începând de asemenea cu un concept psihanalitic, anume cel de sublimare. În concepția Freudiană, termenul de sublimare era utilizat pentru a desemna un proces prin care pulsiunea sexuala era deviată din drumul său către o activitate, alta decât sexuală, activitate, în general, valorizată social și, în particular, de natură artistică.  Termenul a fost inspirat ales, el desemnând, pe de o parte, în fizică trecerea direct din stare solidă în stare gazoasă, iar pe de altă parte evocă domeniul sublimului, al esteticului din artele frumoase.  Revenind acum la schema integrativă, sublimarea ca și proces ar reprezenta trecerea directă din stare de pulsiune, tensiune, în stare de funcționalitate și posibilitatea de împlinire, alcătuind în același timp și motorul principal al acestui fenomen. Ansamblul final al integrării mecanismelor de pulsiune și sublimare în schema integrativă poate fi propus ca în figura alăturată.
Despre mecanismele intime ale procesului de sublimare, marcate pe figură ca și translația directă din cercul intern în cel extern, se pot scrie enciclopedii, la fel de bine cum nu se poate spune nimic. O idee vine din afirmația lui Laplanche: „absenţa unei teorii coerente a sublimării rămâne una dintre lacunele psihanalizei”.  El și-a asumat misterul. Iar eu, în taină, sunt furat de un gând despre spiritualitate…
P.S.:  Și lupii dansează…

1. Laplanche, J., Vocabulaire de la psychanalyse. 1978, Paris: Presses universitaires de Fraĉe.
2. Freud, S., A general introduction to psychoanalysis. 1920, New York,: Boni and Liveright. x
3. Perls, F.S., Ego, hunger, and aggression; a revision of Freud’s theory and method. 1947, London,: G. Allen and Unwin ltd.
4. Evans, K., An introduction to integrative psychotherapy. 2005, Basingstoke ;;New York N.Y.: Palgrave Macmillan.
5. Dryden, W., Dryden’s handbook of individual therapy. 2007, Los Angeles: Sage Publications.
6. Mijolla-Mellor, S., La sublimation. 2005, Paris: Presses universitaires de France

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s