CONDUITA DUPLICITARA, SENTIMENTUL DE VINOVATIE SI IMPLICATIILE LOR INTR-O ORDINE INTEGRATIVA A OBIECTELOR DE INVESTIRE

Tudora Sima, prof.univ.dr.

1. Preambul
Analiza unei asemenea problematici a pornit de la interogaţia: de ce anumite interacţiuni între diversele pericole externe şi interne, aşa cum sunt ele, resimţite de persoană, se menţin cam în acelaşi mod pe tot parcursul vieţii?
Un răspuns ar putea să se bazeze pe următoarea aserţiune: se ştie că pericolele externe sunt trăite în lumina pericolelor interne şi, amintim aici angoasa în faţa morţii, a pierderii.
M. Klein spune că externalizarea situaţiilor de pericol intern este una din cele mai timpurii metode de apărare ale Eului în faţa anxietăţii. Experienţele dureroase, frustrările, ca sursă internă sau externă, sunt trăite ca persecutorii, iniţial atribuirile sau investirile au loc în relaţia cu obiectele externe, de exemplu: sânul mamei, şi apoi cu cele interne – sentimentele de iubire şi ură şi alte trăiri.
Tot M. Klein ne vorbeşte despre întărirea reciprocă dintre anxietatea de persecuţie şi agresivitate în stările dezvoltării copilului.
Tulburările paranoice ale adulţilor, M. Klein le pune pe seama anxietăţii de persecuţie trăită în primele luni de viaţă şi tot ea subliniază că anxietatea de persecuţie se leagă de teama anihilării Eului.
Procesele de clivaj ulterioare, conform cu M.Klein, au ca nucleu generator clivarea primului obiect – sânul mamei, de asemenea şi sentimentele trăite faţă de obiect, fie de ură, fie de iubire.
Pornind de aici, se pune problema căutării sensului unor comportamente şi implicaţiile lor în planul relaţiilor interpersonale.
Întărirea legăturilor socioafective se realizează în procesul comunicării sociale, ele contribuie la o mai bună integrare a membrilor unei comunităţi indiferent de caracterul acesteia. Deci relaţia de obiect şi investirea acesteia, se multiplică la nesfârşit pe tot parcursul vieţii, de sensul şi semnificaţia ei vor depinde în bună parte continuitatea, coerenţa şi consistenţa personalităţii acelei persoane.
Când legăturile de ataşament sunt ţesute defectuos apar breşe în integrarea socială a membrilor acelei comunităţi, ca risc secundar vorbim de potenţialul de autoexcludere sau marginalizare a unor membri.
Cazul ideal de adaptare şi integrare socio-culturală este al celui în care potenţialul acesta de risc este foarte mic. Nu putem afirma cu certitudine, dar în studii privind relaţiile interumane se vorbeşte de saturarea sau nesaturarea acestora de fenomenul împărtăşirii emoţionale. Cu alte cuvinte, oamenii au nevoie să-şi împărtăşească unii altora emoţiile.
Individual şi interpersonal există beneficii ale împărtăşirii emoţiilor, amintesc în acest cadru: întărirea ataşamentului; a relaţiilor interpersonale; recunoaşterea şi validarea experienţelor de viaţă trăite în comun; reconfigurarea propriilor coordonate ale vieţii individuale; asigurarea integrării sociale; augmentarea informaţiilor asociate emoţiilor trăite social; întărirea coeziunii sociale şi de ce nu alimentarea memoriei colective a unei comunităţi.
Vicierea unui climat colectiv poate fi determinată de multitudinea de factori individuali, colectivi, culturali, de management ş.a. În economia acestei lucrări, ne-am oprit asupra duplicităţii şi sentimentului de vinovăţie.
2. Contextul psihanalitic
Conform teoriei psihanalitice, instinctele (pulsiunile) nesatisfăcute duc la frustrare şi evident la trăirea unei stări de interdicţie sau privaţiune.
Privaţiunile într-un sens mai larg se pot adresa grupurilor, claselor şi indivizilor.
Voi face referire la privaţiunile individuale pentru care trebuie luat în seamă factorul psihologic deoarece, în ordinea mecanismelor pe care le va genera, rămâne semnificativ pentru toate renunţările ulterioare ale individului şi care, până la un punct, poate şi singur să motiveze acţiunea sau înţelegerea unor comportamente de neînţeles pentru ceilalţi.
Sufletul uman, istoric, trece printr-o evoluţie, şi, aşa cum sublinia S. Freud, aproximativ în aceeaşi manieră rapidă şi vizibilă ca în progresul ştiinţei şi tehnicii, dar, a cărui evoluţie nu trebuie uitată, el spunea că fiecare om are o istorie de viaţă, o poveste, dar care poveste se leagă de poveştile familiei. Ce înseamnă acest lucru? Nu altceva decât că viaţa afectivă a persoanei se îmbogăţeşte continuu, iar câmpul de influenţă este unul relaţional. Cum se îmbină realitatea internă a persoanei în plan social, tot S. Freud ne-a explicat.
Ca un corolar al binefacerii generale, Supraeul face ca o constrângere exterioară să se interiorizeze, astfel că fiecare copil ne prezintă procesul unei asemenea transformări, prin ea, el devenind moral şi social.
În această ordine de idei, întărirea Supraeului este o proprietate cultural – psihologică foarte valoroasă, întrucât persoanele purtătoare ale transformării devin din oponenţi ai culturii – purtători ai culturii, în cel mai rău caz, excepţia de la această regulă o constituie fenomenele psihopatologice, comportamentele antisociale ş. a.
Cerinţa morală este menită, dată tuturor oamenilor, numai că, interiorizarea se produce într-o manieră individuală.
Exemplu: oamenii pot fi îngroziţi în faţa crimei, incestului, atrocităţilor, cu toate acestea, ei pot trece fără prea mare dificultate la situaţii în care nu pregetă în a-l vătăma pe celălalt prin minciună, înşelăciune şi calomnie.
În marea lor majoritate, aceste conduite se pot consuma în sentimente de vinovăţie cu disoluţie rapidă.
În filosofia existenţialistă a secolului XX, s-a conturat şi s-a acceptat că duplicitatea este o caracteristică intrinsecă a persoanei umane, iar demersul iniţial a pornit de la acceptarea minciunii în plan social.
Când minte, omul spune altora lucruri neadevărate, cel mai adesea reprezentări ale unor proiecţii personale, cu varii surse generatoare: frustrări continue, eşecuri în relaţionare, sentimentul vidului interior ş.a.
Cel mai adesea, minciuna se asociază motivaţional printr-un interes personal, legat de atingerea unui scop pentru obţinerea de avantaje reale sau imaginare.
Minciuna este larg răspândită printre oameni, adesea este mascată de minciuna de convenienţă socială ca justificare pentru propriul Eu sau ca altruism deformat de teama de a nu-i răni pe alţii.
Minciuna corelează cu dinamica imaginarului uman, în absenţa posibilităţii concretizării acestuia în produse palpabile, concrete, sau poate umple existenţa umanului ca mecanism de apărare împotriva angoasei de singurătate şi depresie.
Coordonatele posibilului sunt cele care dau viaţă minciunii ce menţine în existenţa noastră şi o perpetuează ca autoamăgire în faţa vidului existenţial.
Minciuna malignă urmăreşte interese egoiste, prin care se face rău altora, fie prin inducerea în eroare pentru a-i manipula fie din nevoia de a-i devaloriza, ca expresie a suferinţei, a insuportabilului de către cel care o comite.
Minciuna malignă este întâlnită la personalităţile histrionice , narcisice şi antisociale, atributele sale în aceste cazuri intră în sfera patologicului.
Din categoria trăirilor duplicitare fac parte: reaua-credinţă, ipocrizia şi conformismul. Ambiguitatea afirmaţiilor şi manifestărilor umane poate fi interpretată în termenii proceselor psihice cum sunt: afectivitatea, gândirea, imaginaţia, polisemia limbajului ş.a.
Rolurile sociale congruente sau nu unor status-uri sociale sunt cele care direcţionează conduita persoanei pe mai multe planuri: real, ficţional, al dorinţelor, frustrărilor, credinţelor etc.
Social, duplicitatea este cultivată în unele profesii, însă într-o ordine individuală duplicitatea şi lipsa de autenticitate pot marca dizarmonii, inconsistenţe ale binelui sau fenomene clinice.
Comportamentul duplicitar contextual şi structural conduce la disfuncţii în planul relaţiilor interpersonale şi devine o toxină morală pentru ceilalţi.
Relaţia interpersonală nu mai funcţionează echilibrat, transparent întrucât duplicitarul, ca ins, este fragmentat, inconsistent şi nu mai poate fi partener al reciprocităţii, al unei relaţii armonice EU + TU. Duplicitatea automat trimite la neautentic iar neautenticul nu are cum să contribuie la construirea normalului.
3. Capacitatea de a-ţi asuma vinovăţia
S. Freud în operele sale timpurii, a vorbit de sentimentul de vinovăţie ca nucleu de bază al personalităţii nevrotice şi îl situează în raport cu primele manifestări ale „conştiinţei încărcate”
El face referiri la vicisitudinile sentimentului de vinovăţie în corelaţie cu subiecţii capabili de acest sentiment şi care rezultă din teama pierderii iubirii, această teamă este socială şi ne însoţeşte pe tot parcursul vieţii.
Analiza sentimentului de vinovăţie, S. Freud o situează în instanţa inconştientului. Interiorizarea autorităţii face ca fenomenele de conştiinţă să se ridice la un alt nivel.
Sentimentul de culpabilitate, conform cu J. Bergeret, este trăit în maniera de relaţionare a subiectului cu obiectele de investire. Angoasa în acest caz fiind însoţită de apărări care mediază conflictul interiorizat dintre dorinţă şi interdicţii, în speţă dintre Sine şi Supraeu.
În studiile ulterioare celor ale lui S. Freud, cum sunt ale lui D.W. Winnicott şi M. Klein, s-a pus problema creşterii şi dezvoltării emoţionale a individului.
D.W. Winnicott studiază sentimentul de vinovăţie nu ca pe ceva inoculat religios, moral ,ci ca pe un aspect al dezvoltării individului uman.
Ordinea influenţelor culturale poate fi descifrată în suprapunerile unor modele personale, fie constituite în cunoştinţă de cauză fie prin imitare şi explicate pe larg în psihologia socială. Evoluţia persoanei pe scara achiziţiilor morale, dar şi secularizarea dezvoltării morale vin să precizeze variaţiile întâlnite în viaţa noastră socială.
Conform cu viziunea lui D.W. Winnicott, câmpul psihanalitic al sentimentului de vinovăţie sau al lipsei lui poate fi mai uşor înţeles dacă analiza se pliază pe următoarele coordonate:
1. Sentimentul de vinovăţie la acei indivizi care şi-au dezvoltat şi stabilit capacitatea sentimentului de vinovăţie.
2. Sentimentul de vinovăţie aflat la punctul său de origine în cadrul dezvoltării emoţionale a individului.
3. Sentimentul de vinovăţie ca trăsătură evidenţiată prin absenţa sa la anumite persoane.
Teoria psihanalitică analizează sentimentul de vinovăţie ca o angoasă de o calitate particulară, angoasă resimţită din cauza conflictului dintre iubire şi ură.
Sentimentul de vinovăţie implică toleranţă la ambivalenţă, iar rădăcinile sale conflictuale sunt asociate cu viaţa instinctuală a individului.
Relativ, la unele persoane există o reîntoarcere la copilăria lor, la angoasa insuportabilă , la coliziunea dintre iubire şi ură.
S. Freud a descoperit acest fenomen în cadrul complexului Oedip sau „complexul de castrare.” Într-o manieră psihosocială, acceptăm complexul de castrare ca o povară a sentimentului de vinovăţie întrucât în dezvoltarea normală a copilului nu poate să nu se treacă prin această etapă, de aici caracteristicile de universalitate ale complexului.
4. Psihopatologia sentimentului de vinovăţie
Oamenii împovăraţi de sentimentul de vinovăţie dispun de un potenţial pentru activitate constructivă, însă în caz de eşec în valorificarea acestui potenţial, unii dintre oameni ei pot fi integraţi în sfera anomaliilor Supraeului, fapt pentru care sentimentul de vinovăţie este trăit ca intolerabil pentru ins şi, în acelaşi timp, inexplicabil pentru ceilalţi care sunt martori fără voie a acestor manifestări.
Excesele sentimentului de vinovăţie sunt întâlnite la oamenii care trec drept normali şi valoroşi pentru societate sau grup.
Literatura ne confirmă prin exemple de personaje la care ura este mai puternică decât iubirea: Iuda, Iago, cel cu două feţe, lady Macbeth, cazuri în care este imposibilă întoarcerea la iubire, deoarece, de ură nu te poţi spăla pe mâini precum Pilat din Pont.
Ea, ura produce traumă şi în cazul cel mai fericit deziluzie şi tristeţe trecătoare.
Frica persoanei, fie ca pacient sau nu, că ura va fi mai mare decât iubirea induce responsabilizarea pentru toate relele pământului.
Asumarea vinovăţiei în acest caz are un singur corespondent: boala, deoarece boala este o încercare de a face imposibilul.
În cazul în care sentimentul de vinovăţie reprezintă o formă specială de angoasă asociată cu ambivalenţa sau cu iubirea şi ura coexistente, tolerarea de către ins implică, în înţelegerea lui W.B. Winnicott, un grad considerabil de creştere şi sănătate intră în această speţă cazurile fericit rezolvate ale sentimentului de vinovăţie.
Ca o concluzie a acestui demers, se poate afirma că: nu poţi iubi ceea ce eşti, dacă nu urăşti ceea ce nu eşti sau, cum spunea Melanie Klein, să fii capabil să gestionezi circularitatea benignă compusă din: trăirea pulsiunilor, acceptarea responsabilităţii care se numeşte vinovăţie, elaborarea şi un gest restitutiv autentic
Obiectele de investire sunt scindate în bune şi rele, dacă facem referire la etapele evoluţiei timpurii ale fiinţei umane.
La vârsta adultă, răul şi binele pot fi părţi ale aceluiaşi întreg – viaţa noastră, în care medierea trebuie să se facă într-o manieră integrativă şi integrantă, atenţia constantă acordându-se, deopotrivă, atât gestionării cât, şi rolurilor de compensare sau decompensare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s