INCURAJAREA SUBIECTIVITATII CERCETATORULUI IN CERCETAREA FENOMENOLOGICA – RASPUNS PENTRU ANN SCOTT

Dr. Linda Finlay

Procesul de cercetare calitativă este unul provocator. Toţi cercetătorii experimentează perioade de confuzie şi incertitudine şi riscă să se piardă în ambiguitatea complexă a demersului ştiinţific. Ann Scott (2008) constată modul în care cercetarea nu poate fi niciodată o zonă „fără valoare” şi modul în care subiectivitatea cercetătorului este mereu prezentă. Procesul de cercetare afectează profund şi este afectat de cercetători. De asemenea, ea sugerează că cercetătorii novici riscă să fie copleşiţi de date sau de senzaţia că se „îneacă” într-un proces relaţional dezordonat plin de răspunsuri ambivalente. Există o nevoie clară ca aceştia să fie reflexivi (de exemplu, conştienţi de sine) şi să analizeze critic impactul subiectivităţii lor asupra cercetării şi al cercetării asupra lor.
Subiectivitatea cercetătorului în cercetarea fenomenologică şi euristică
Colaizzi (1973) susţine că cercetătorii trebuie să se angajeze în „reflecţie psihologică individuală” pentru a deveni conştienţi de propriile prejudecăţi şi idei preconcepute şi apoi să încerce să le elimine din analiza descrierilor participanţilor.
Prin ideile sale privind „auto-procese creative ” şi „auto-descoperiri”, Moustakas (1994) a scos în evidenţă cercetătorul. „Sinele cercetătorului”, a spus el, „este prezent pe tot parcursul procesului de cercetare şi, înţelegând fenomenul în profunzime, cercetătorul experimentează auto-conştientizarea crescândă şi cunoaşterea de sine”.
Mulţi fenomenologi contemporani susţin acum nevoia ca cercetătorii să-şi angajeze în mod explicit şi reflexiv propria subiectivitate (Finlay, 2008). Aici, cercetătorii sunt văzuţi ca fiinţe subiective în cercetări. Pre-concepţiile noastre şi înţelegerile în curs de evoluţie se spune că sunt atât “închiderile” noastre cât şi „deschiderea” noastră către lume. Pre-concepţiile noastre ne luminează şi fac loc înţelegerii. Este important pentru cercetători să reflecteze asupra modului în care influenţează şi conturează studiile empirice pe care le realizează.
În procesul de reflecţie hermeneutică (reflecţie interpretativă), cercetătorul se depărtează puţin de pre-înţelegerile iniţiale pentru a câştiga distanţă suficientă pentru interogare critică şi reflexivă (Finlay, 2003a). Odată ce gânduri noi şi perspective încep să provoace aceste pre-înţelegeri, cercetătorul face reanalizări interpretative. Prin acest proces (de a ne face pe noi înşine mai transparenţi, străduindu-ne să recunoaştem, să sprijinim şi să provocăm pre-înţelegerile noastre şi să studiem modul în care orizonturile de cercetător şi co-cercetător se întâlnesc) apare înţelegerea celuilalt. În abordările de cercetare descriptivă şi hermeneutică, sunt implicate două procese speciale care sunt legate de subiectivitatea cercetătorului: epoché şi reflexivitatea.
Epoché este procesul prin care cercetătorul fenomenologic încearcă să pună deoparte lumea naturală luată de-a gata şi lumea interpretărilor pentru a vedea fenomenul în esenţa sa. Pentru Husserl (1970), angajarea epoché implică sprijinirea teoriei ştiinţifice şi a cunoştinţelor, în scopul revenirii la fenomene aşa cum sunt ele trăite. Scopul este de a conecta direct şi imediat cu lumea aşa cum o experimentăm noi de fapt – opusă conceptualizării. Pe de o parte, a existat un acord general cu privire la necesitatea de a ţine în frâu influenţa pre-înţelegerilor cu scopul de a fi mai deschis la fenomene în feluri noi, proaspete, dar a fost şi o anumită depărtare de poziţia lui Husserl. Pentru acesta, obiectivul proiectului fenomenologic constă în gestionarea pre-înţelegerilor (a subiectivităţii noastre) prin sprijinirea sau excluderea lor. În schimb, Heidegger (1962), Gadamer (1975) şi Merleau-Ponty (1962) susţin că nu putem scăpa în totalitate de trecutul nostru şi de propria noastră preocupare vizavi de lume, consideră subiectivitatea noastră şi pre-înţelegerile drept resurse. Subiectivitatea noastră sau „implicarea noastră efectivă în lume este exact ceea ce trebuie înţeles. Pentru a vedea şi înţelege lumea ca paradoxală, trebuie să nu o mai acceptăm într-un mod atât de familiar” (Merleau-Ponty, 1962).
Realizarea epoché-ului necesită o transformare radicală în abordarea şi gândirea cuiva, chiar un nou mod de a fi. Departe de a fi un proces care se invocă numai la începutul cercetării, epoché implică vigilenţă reflexivă şi luptă (Finlay, 2008). Acest proces de organizare în detaliu, este parte dintr-o atitudine fenomenologică specială de „mirare”, care este foarte „empatică”. Cercetătorul se străduieşte să lase lumea lui în spate şi să intre pe deplin în situaţiile participanţilor. Acest schimb de experienţă este baza pentru o reflecţie ulterioară asupra sensurilor şi proceselor experienţiale. Această atitudine: presupune o formă extremă de îngrijire care savurează situaţiile descrise într-un mod lent, meditativ şi se ocupă de toate detaliile; este lipsită de judecăţi de valoare dintr-un cadru extern de referinţă şi se concentrează pe semnificaţia situaţiei într-un mod pur cum este dat în experienţa participantului; este similară cu abordarea noastră în terapie unde terapeuţii eliberează un spaţiu pentru a permite clientului să se prezinte. Întrebarea este dacă terapeutul-cercetător lasă lumea în urma sa (în afara spaţiului) sau implică lumea sa în acest spaţiu, ca parte din a fi „prezent” pe deplin. Prima poziţie ar tinde să fie adoptată de fenomenologi tradiţionali şi aceasta din urmă de către fenomenologii hermeneutici şi relaţional orientaţi (Finlay şi Evans, 2009).
Pentru cercetătorii fenomenologici şi euristici, reflexivitate implică adesea introspecţie, împreună cu reflecţia asupra dinamicii intersubiective (Finlay, 2003b; Finlay, 2009). Când vine vorba de introspecție, reflexivitatea poate implica reflecţia cercetătorului asupra condiţiei şi experienţei lui. Departe de a fi auto-indulgentă, introspecţia este concentrată şi orientată spre realizarea unei mai bune înţelegeri a fenomenului de interes. Abu-Lughod (1988) a constatat că reflecţiile ei asupra experienţei de a învăţa să trăieşti ca o „fiică modestă” într-o comunitate de bedouini i-a oferit o modalitate de a înţelege mai bine sensul de modestie experimentat de unele femei cu referire la practicile lor de deghizare.
În următorul extras din cercetarea mea fenomenologică, ce explorează „lumea terapeutului ocupaţional”, am reflectat la sentimentul de furie pe care îl experimentam cu unul dintre co-cercetătorii mei. Prelucrarea acestei furii în jurnalul meu reflexiv mi-a permis să dobândesc noi înţelegeri: „Mânia mea mă împiedica să ascult şi să empatizez şi trebuia să examinez ceea ce se întâmpla. Eram furioasă în numele unui pacient care avea nevoie să stea mai mult în spital pentru a finaliza o serie de evaluări cruciale, dar terapeutul nu a putut să conteste medicii care intenţionau să elibereze pacientul. În reflecţie, am realizat că mânia mea reflecta furia terapeutului faţă de ea. Ea, de obicei, evită să comunice mai hotărât cu medicii. Analizând mai profund, am situat ceea ce părea a fi sursa reală a ambelor noastre mânii: sistemul ierarhic care investeşte medicul cu astfel de putere. Acest lucru a devenit apoi o temă-cheie în analiza mea generică referitoare la viaţa terapeuţilor ocupaţionali. Reflectând asupra răspunsurilor noastre emoţionale împărtăşite, am ajuns să localizez contextul care a determinat aceste răspunsuri şi să recunosc importanţa acestuia în modelarea modului în care terapeuţii experimentează munca lor” (Finlay, 1998).
Dincolo de a reflecta asupra fenomenului de interes, cercetătorii trebuie să reflecte asupra elementelor relaţionale şi modul în care cercetarea este produsă într-un context social. Aici, reflexivitatea poate fi înţeleasă ca un proces prin care cercetătorul se angajează în mod explicit în analiza reflexivă, critică, conştientă de sine a dinamicii conştiente si inconştiente intersubiective între cercetător şi abordarea din terapie. Dacă cercetarea este recunoscută ca produs comun al cercetătorului, co-cercetătorului şi relaţia lor, atunci cercetătorii vor desfăşura diferite constatări şi vor negocia sensuri diferite (Finlay, 2002a, 2002b).
Procesul reflexiv este un mijloc de a analiza modul în care un cercetător special şi-a pus amprenta asupra rezultatelor cercetării. Cercetarea lui Hunt (1989) privind poliţia oferă un bun exemplu în acest sens. În cele ce urmează, ea identifică modul în care statutul său de outsider de sex feminin nedorit a ridicat o serie de probleme (de care a fost inconştientă), care au afectat atunci relaţiile ei de cercetare: „Dorinţele Oedipiene pozitive, de asemenea, păreau să fie mobilizate în câmpul de lucru. Anxietăţile rezultante au crescut din cauza proporţiei de bărbaţi la femei în organizarea poliţiei şi a modului în care poliţiştii au sexualizat atât de multe confruntări. Faptul că ştiam mai multe despre lumea lor de lucru decât soţiile lor, ar putea să fi sporit anxietatea, deoarece ea implica apropierea de subiecţi. Prin defeminizarea mea parţială prin adoptarea unui rol de gen liminal, am evitat o victorie conflictuală oedipiană. Faptul că poliţia a reprezentat obiecte interzise de dorinţă sexuală a fost dezvăluit în vise şi greşeli de exprimare propoziţia „Jim este un poliţist bun”, a apărut în locul lui “Jim, un cocoş bun”. În aceste cuvinte, am descoperit interesul meu sexual într-o categorie de oameni care au fost interzişi ca urmare a statutului lor de subiecţi de cercetare. În acest fel, ei semănau cu obiecte incestuoase.”
Procesele de epoché şi reflexivitatea sunt fundamental interconectate. Prin definiţie, acestea sunt puse în aplicare într-o multitudine de moduri care nu pot fi prezise, prestabilite sau prescrise. Pe de o parte, cercetătorii fenomenologici/euristici încearcă să pună deoparte înţelegeri anterioare pe măsură ce depun eforturi pentru a angaja epoché. În acelaşi timp, ei angajează, de asemenea, reflexivitatea deoarece ei caută să devină conştienţi de prejudecăţile persistente sau aşteptări şi îşi gestionează impactul asupra cercetării (Finlay, 2008). Provocarea pentru cercetătorul fenomenologic este de a realiza un echilibru delicat: de a pune deoparte presupoziţii relevante şi alte răspunsuri subiective, recunoscând în acelaşi timp imposibilitatea de a face acest lucru complet.
Subiectivitatea cercetătorului: exemplu de studiu de caz
Un exemplu de cum s-ar putea aplica atât epoché cât şi reflexivitatea pentru a include subiectivitatea cercetătorului provine de la unele studii de caz de cercetare desfăşurate în experienţa cu probleme de sănătate mintală (Finlay, 2004).
Kenny, un bărbat de vârstă medie care se luptase cu depresia şi anxietatea mai bine trei ani, a fost co-cercetător (participant), cu această ocazie. Kenny încearcă să îi explice Lindei (Findlay), cum era să experimentezi primele sale zile de depresie. Linda, la rândul său, încercă să reflecteze asupra experienţei sale. Ea încearcă să analizeze propriile reacţii în efortul de a vedea din nou sensurile anxietăţii sale. Extrasul de mai jos a fost creat din transcrierea interviului în sine şi a notelelor reflexive ale Lindei Findlay (caractere italice) pe care le-a scris după eveniment.

Kenny: „Tremuram tot timpul, cu atacuri de panică. M-am blocat în dormitor. A fost nevoie de săptămâni în şir să pot ieşi. Citeam, mă scufundam în cărţi, încercam să scap. Nu mă mai interesa nimic. Vroiam doar să fiu în patul meu. Era ca un fel de cuibuşor pentru mine. Eram în siguranţă în dormitorul meu şi nimeni nu putea ajunge la noi. Partea dureroasă a fost atunci când mă gândeam. Ce se întamplă cu mine? Ce fac? Apoi am intrat în panică. Mă speriam de mine însumi. A fost o experienţă îngrozitoare – una pe care nu aş dori-o nimănui. A fi speriat este una dintre cele mai rele lucruri. Este o metodă de tortură.”
Linda: „Sună incredibil de înfricoşător – cu atât mai mult cu cât în felul ăsta era atât de diferit de modul în care eşti de obicei.”
Kenny: „Da, cu siguranţă nu eram eu.”
Linda: „A fost oare partea cea mai înfricoşătoare, când te confrunţi cu cineva, când te confrunţi cu tine ca şi cum te-ai confrunta cu cineva pe care nu îl cunoşti?”
Kenny: „Am fost doar foarte speriat . Tresăream la propria-mi umbră.“

Ascultându-l pe Kenny vorbind, am realizat brusc că reacţionam destul de puternic la el şi am conştientizat răspunsurile propriului meu corp. Mi-aduc aminte cum braţele erau încrucişate peste stomacul meu. Mă protejam, dar, de asemenea, încercam să mă menţin pe poziţie şi să mă adun. Apoi am văzut că Kenny a adoptat aceeaşi poziţie pe măsură ce îşi amintea de traumatismul său (reflectasem oare la poziţia lui sau poate ca el o urmase pe a mea?).
Cuvântul „amintesc” este semnificativ aici. Amintirea nu este doar o funcţie cognitivă: înseamnă reiterarea răspunsurilor în organism: ne amintim. Părea un moment important, care mă invita să mă acomodez cu ceea ce făceam amândoi. Am fost un pic surprinsă de senzaţiile şi reacţiile mele. De obicei, interpretez acest gest non-verbal, ca reprezentând o dorinţă simbolică de a te proteja de alţii sau un mod de a a-ţi da ţie însuţi confortul necesar. Dar aici, în această situaţie simţeam o interpretare suplimentară, chiar diferită.
Am verificat cu Kenny:
Linda: „Din ce vorbeşti şi îţi aminteşti, Kenny, observ că eşti foarte ferm, te ţii foarte strâns. Iar eu fac acelaşi lucru pe măsură ce te ascult. E ca și cum ai încerca să te aduni. Este ca şi cum ai încerca să nu te pierzi. Este că aşa ai simţit?”
Kenny: „Da. Mergeam la culcare şi mă ţineam aşa. Uneori se pare că ore în şir făceam asta. Un minut eram bine, apoi mă apuca un acces de furie din cel mai simplu lucru. Putea fi un lucru banal şi îmi pierdeam cumpătul complet. Apoi, mă cufundam iar în sanctuarul din dormitor. Ştiam că acolo nu puteam răni oamenii. Mai rău era că mă simţeam vinovat şi că asta mă făcea şi mai furios.“
Simţeam confuzia lui: furie împotriva lui şi acest „extraterestru” nebun în care se pare că se transformase. I-am simţit frica de a se pierde pe el însuşi, de a pierde în general şi preocuparea că ar putea răni pe alţii, în furia şi nebunia sa. I-am simţit vinovăţia sa cu privire la această furie şi am înţeles de ce şi-ar putea dori să se întemniţeze. Era singurul loc în care putea fi în siguranţă. Poate că era singurul loc în care putea să se recupereze pentru a se asigura că era încă acolo.
Mai târziu, când analizam transcrierea, am reluat acest dialog de multe ori ca o modalitate de a mă ajuta pe mine să mă concentrez pe cum ar fi să fii Kenny. Am adoptat această postură şi mi-am amintit emoţiile (mele?, lui?). Am simţit din nou acel puternic sentiment de „adunare”, care însemna pierdere a cumpătului şi pătrundere în nebunie şi furie astfel că nu s-au dezlănţuit şi nu au distrus pe alţii.
Ar fi trebuit oare să scot din joc abilităţile şi înţelegerile dobândite de-a lungul anilor ca terapeut şi academician în domeniul psihologiei? Sau era mai important să reflectez – în standardele tradiţiei hermeneutice – la impactul lor probabil asupra cercetării? Sprijin poziţia din urmă. Experienţa mea ca terapeut/psiholog reprezintă o parte aşa de mare din mine pe care nu aş fi putut-o menţine de-o parte, fără să dau de Kenny, cum ar fi, poate, un comportament rigid. Şi, apoi, ce poveste ar mai fi spus dacă aş fi avut o astfel de schimbare de personalitate? (Finlay, 2006b).
Acest exemplu de interacţiune a mea cu Kenny demonstrează rolul jucat de ceea ce eu numesc „empatie reflexiv corporală” (Finlay, 2006c). Acesta este un proces de cercetare care implică angajarea, în mod reflexiv, cu relaţia intersubiectivă întruchipată pe care o avem cu participanţii. În acest proces de reciprocitate, cercetătorii au drept scop să găsească modalităţi de a permite celuilalt să se prezinte lor şi prin ei înşişi.
Pe măsură ce empatizam cu Kenny, m-am angajat în ceea ce fenomenologii numesc „auto-transpunere imaginală.” Aceasta urmează recomandarea lui Husserl cum că fenomenologii se transpun imaginativ în locul celuilalt: „Eu nu doar empatizez gândirea sa [bolnavă], sentimentul lui, şi acţiunea lui, dar trebuie să-l urmez, de asemenea, în toate astea” (Davidson, 2003). Acest proces de „urmare” a celuilalt este realizabil numai în cazul în care cercetătorul este deschis la posibilitate şi dacă renunţă la rutele obişnuite, cu alte cuvinte, să se angajeze în epoché.
Am încercat nu numai să mă transpun imaginativ în situaţia lui Kenny, ci mai ales să îmi consolidez înţelegerile mele anterioare referitoare la probleme de sănătate mintală şi sensul gesturilor non-verbale, balansarea şi menţinerea pe poziţie fermă. Paradoxal, a trebuit să permit înţelegerilor mele cu privire la răspunsurile sale să se dezlănţuie, pentru a înţelege mai bine răspunsurile. Apoi, a trebuit să fiu deschis la noi înţelegeri emergente. Pentru a facilita această perspective schimbată, a trebuit să reflectez la semnificaţiile sale şi rolul meu în co-crearea de sensuri. Faptul că am implicat acest proces de empatie corporală reflexivă dezvăluie unele limite în presupoziţiile pe care le făceam. Este semnificativ faptul că mi-am menţinut supoziţiile despre intersubiectivitate şi posibilitatea de a câştiga înţelegere empatică. Apelam de asemenea şi la poziţiile acceptate de cunoaştere psihologică: de exemplu, comportamentele non-verbale au anumite semnificaţii, care pot fi interpretate. În acelaşi timp, trebuie să recunosc că mi-am folosit abilităţile şi experienţa mea de terapeut pentru a-l scoate pe Kenny din această stare. Aş putea spune, că orice înţelegere la care ajung este înrădăcinată, pur şi simplu, în istoria mea şi preînţelegerile mele speciale, la care se adaugă reflecţiile mele cu privire la modul în lumea mea şi lumea co-cercetătorului meu se întâlnesc.
Concluzie
În acest articol s-au prezentat teoria şi practica epoché şi reflexivitatea, înţelese drept tentative de a îmbrăţişa subiectivitatea cercetătorului. S-a arăt modul în care aceste procese gemene merg mână în mână cu cercetarea fenomenologică şi euristică şi modul în care acestea fuzionează cu un sentiment de deschidere empatică, ca parte a unei atitudini mai puternic „fenomenologică”.
Pentru fenomenologii, procesul de cercetare va fi întotdeauna o chestiune de tensiune. Cercetătorul trebuie să întruchipeze în acelaşi timp poziţii contradictorii de a fi „detaşat din”, „deschis la” şi „conştient de” în timp ce îşi trăieşte, de asemenea, propria experienţă şi răspunde şi reacţionează în consecinţă (Finlay, 2008).
Valoarea de cercetare fenomenologică constă în capacitatea sa de a capta mai multe sensuri ambivalente, alunecoase şi ambigue în lumea noastră socială şi experienţa noastră de fiinţe umane. În cele mai bune condiţii, în cazul în care subiectivitatea cercetătorului este îmbrăţişat prin intermediul epoché şi practica sensibilă de reflexivitate, unele dintre aceste sensuri pot ieşi la suprafaţă şi lua o anumită formă.

Bibliografie:
1. Collaizzi, P.F. (1973) – Reflection and research in psychology: A phenomenological study of learning, Dubuque, Iowa: Kendall Hunt Publishing.
2. Davidson, L. (2003) – Living outside mental illness: qualitative studies of recovery in schizophrenia, New York: New York University Press.
3. Finlay, L. (1998) – The life world of the occupational therapist: meaning and motive in an uncertain world, Unpublished PhD dissertation, The Open University, Milton Keynes, UK.
4. Finlay, L. (2002) – Negotiating the swamp: the opportunity and challenge of reflexivity in research practice, Qualitative Research, 209-230.
5. Finlay, L. (2003a) – Through the looking glass: intersubjectivity and hermeneutic reflection, In L.Finlay and B.Gough (Eds.) Reflexivity: a practical guide for researchers in health and social sciences. Oxford: Blackwell Science.
6. Finlay, L. (2003b) – The reflexive journey: mapping multiple routes, In L.Finlay and B.Gough (eds.) Reflexivity: a practical guide for researchers in health and social sciences. Oxford: Blackwell Science.
7. Finlay, L. (2004) – From ‘Gibbering idiot’ to ‘Iceman’, Kenny’s story: a critical analysis of an occupational narrative, The British Journal of Occupational Therapy, Vol. 67, No. 11, 474-480.
8. Finlay, L. (2006b) – Dancing between embodied empathy and phenomenological reflection, Indo-Pacific Journal of Phenomenology.
9. Finlay, L. (2006c) – “Reflexive embodied empathy”: A phenomenology of participant-researcher intersubjectivity, The Humanistic Psychologist, Vol. 33, No. 4, 271-292.
10. Finlay, L. (2008) -The reduction and reflexivity: a dialectical dance?, Journal of Phenomenological Psychology, 39, 1-32.
11. Finlay, L. (2009) – Ambiguous encounters: a relational approach to phenomenological research, Indo-Pacific Journal of Phenomenology.
12. Finlay, L. and Evans, K. (2009) – Relational centred research for psychotherapists: exploring meanings and experience, Chichester, Sussex: Wiley Blackwell Publishers.
13. Gadamer, H-G. (1975) – Truth and method, Second, revised edition. Translation revised by Joel Weinsheimer and Donald G. Marshall. London: Sheed & Ward.
14. Heidegger, M. (1962) – Being and time. Oxford: Blackwell
15. Hunt, J.C. (1989) – Psychoanalytic aspects of fieldwork, Qualitative Research Methods Volume 18. Newbury Park: Sage.
16. Husserl, E. (1970) – The crisis of European sciences and transcendental phenomenology, Evanston, Ill.: Northwestern University Press.
17. Merleau-Ponty, M. (1962) – Phenomenology of perception (C. Smith, Trans.), London: Routledge & Kegan Paul. (Original work published 1945).
18. Moustakas, C. (1994) – Phenomenological research methods, Thousand Oaks: Sage.
19. Scott, A. (2008) – The effect of doing qualitative research on novice researchers, European Journal for Qualitative Research in Psychotherapy, Issue 3.

Material preluat parţial din Jurnalul European Pentru Cercetare Calitativă în Psihoterapie, Nr. 4/2009, tradus şi adaptat de Colegiul redacţional al Revistei Inside.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s