REINCARNAREA-UN SUBIECT CONTROVERSAT

Dana Popa 

Definirea reîncarnării
Deşi doctrina reîncarnării provine din antichitate şi îşi are originile în Orient, ea poate fi găsită şi în Grecia antică. Aceasta susţine că „sufletul intră în această viaţă nu ca o creaţie nouă, ci doar după o lungă perioadă de existenţe anterioare pe acest pământ, sau altundeva… pornit pe calea viitoarelor sale transformări pe care acum şi le pregăteşte.” Conform conceptului oriental de reîncarnare, în funcţie de faptele sale dintr-o existenţă precedentă, omul se poate reîntoarce sub orice formă de viaţă, inclusiv cea animală, cât şi cea umană. Totuşi, susţinătorii din Occident ai reîncarnării afirmă că, în general, aceasta se petrece doar la nivel uman. Ei numesc adesea concepţia estică şi „transmigrare”, iar concepţia vestică, „reîncarnare”. În mod tradiţional, termenii „transmigrare”, „reîncarnare” şi „metempsihoză” sunt folosiţi ca sinonimi ai aceluiaşi lucru.
De partea cealaltă, însă, reîncarnarea trebuie deosebită de ideea de pre-existenţă a sufletului. În timp ce toţi cei ce cred în reîncarnare trebuie să creadă şi că sufletele încarnate au avut o existenţă anterioară, nu toţi cei ce acceptă pre-existenţa sufletului acceptă şi reîncarnarea. Presupunerea care stă la baza reîncarnării şi care, de multe ori, nu este admisă imediat, este ideea de „monism”, şi anume, crezul că există doar o singură realitate.
În consecinţă, din moment ce se crede că toate lucrurile fac parte dintr-o singură realitate organică, nu mai există nici o deosebire reală între Dumnezeu, lume şi oameni. Toţi sunt „una”. În acest sistem de crezuri, „Dumnezeu” este conceput nu ca un Creator personal, ci ca o forţă impersonală, sau conştiinţa căreia îi aparţinem cu toţii. Astfel, Shirley MacLaine afirma că „Dumnezeu este cuvântul pe care îl folosim pentru o idee de o incredibilă complexitate de energii spirituale”, sugerând mai departe că, „tragedia rasei umane constă în faptul că am uitat că fiecare este Divin”. Reîncarnările unui suflet au fost, de regulă, înţelese ca însemnând călătoria de la Dumnezeu la Dumnezeu cu scopul reintegrării acestuia în Unitate.

Reîncarnarea şi Biblia
Crezurile care formează contextul atât oriental cât şi occidental al reîncarnării sunt în mod limpede incompatibile cu Creştinismul biblic. În plus, dovada care se aduce împotriva pretenţiei că şi reîncarnarea ar fi integrabilă în Creştinism, depăşeşte cu mult cele câteva texte biblice care o pot combate. Mai degrabă, ar trebui observat că întreaga revelaţie biblică şi învățătura ei despre Dumnezeu, om şi lume, păcat şi mântuire, fac front comun împotriva reîncarnării.
Cu toate acestea, exponenţii reîncarnării din Occident încearcă în mod invariabil să o împace cu Creştinismul. Aceştia afirmă despre Noul Testament că ar fi fost scris de către nişte autori necunoscuţi şi prea târziu pentru a fi de încredere în relatarea pe care o face învăţăturilor lui Iisus şi că, în felul acesta, marea majoritate a învăţăturilor Sale despre reîncarnare s-au pierdut. De asemenea, se mai pretinde şi că textul Noului Testament este plin de ştersături şi de inserări din exterior, care s-ar fi efectuat în secolul VI după Hristos, şi chiar mai târziu, de către cei ce se opuneau reîncarnării, şi care au înlăturat cărţi întregi, motiv pentru care textul în sine nu mai este de încredere. În cele din urmă, în ciuda tentativei din secolul VI de a înlătura reîncarnarea din Biblie, anumite vestigii ale doctrinei se crede că se găsesc într-o seamă de texte disparate:
Matei 17:10-13: (10. Ucenicii I-au pus întrebarea următoare: „Oare de ce zic cărturarii că întâi trebuie să vină Ilie?” 11. Drept răspuns, Iisus le-a zis: „Este adevărat că trebuie să vină întâi Ilie şi să aşeze din nou toate lucrurile. 12. Dar vă spun că Ilie a şi venit, şi ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el ce au vrut. Tot aşa are să sufere şi Fiul omului din partea lor.” 13. Ucenicii au înţeles atunci că le vorbise despre Ioan Botezătorul.);
Ioan 3:3, 7: (3. Drept răspuns, Iisus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împăraţia lui Dumnezeu.” 7. Nu te mira că ţi-am zis: „Trebuie să vă naşteţi din nou.”
Mai degrabă, cărţile Noului Testament au fost acceptate fiindcă au fost scrise de către însuşi apostolii, sau apropiaţii lor şi în privinţa lor se putea identifica originea lor istorică în primul secol. Cărţile excluse nu au fost apostolice şi au fost scrise între cel de-al II-lea și al IX-lea secol după Hristos.
În plus, canonul Noului Testament a fost format în al II-lea şi al III-lea secol, primind forma finală în cel de-al IV-lea secol după Hristos, nu în cel de-al VI-lea cum pretind reîncarnaţioniştii. Prin urmare, critica pe care aceştia o aduc Noului Testament este neîntemeiată!

Reîncarnarea şi părinţii bisericii
Adepţii din vest ai reîncarnării susţin, de obicei, că biserica primară şi-a afirmat crezul în reîncarnare până în jurul secolului al VI-lea când a fost suprimat de către împăratul roman în cadrul unui consiliu al bisericii. Pentru a infirma această acuzaţie, trebuie mai întâi să examinăm mărturiile istorice şi să vedem astfel dacă părinţii bisericii au propovăduit reîncarnarea. Examinarea va dezvălui că reîncarnarea nu a constituit o preocupare majoră pentru părinţii bisericii, care în schimb afirmau mai mult speranţa biblică a învierii, şi că, ori de câte ori vorbeau despre reîncarnare, o condamnau fără echivoc. Adepţii reîncarnării au fabricat (inventat) o istorie falsă a bisericii primare bazându-se pe:

  • reconstituire intenţionat falsă a dovezilor, care ignoră majoritatea covârşitoare a mărturiilor părinţilor bisericii;
  • citări parţiale ale părinţilor;
  • de obicei, scoateri din context;
  • inserarea celor vrute în citatele părinţilor bisericii;
  • citate inventate.

Iustin Martirul (a trăit intre 100-165) a fost unul dintre primii părinţi ai bisericii. Adesea, el este citat ca fiind un „foarte timpuriu susţinător creştin al reîncarnării”. Cu referire la al IV-lea capitol al „Dialogului cu Trypho” al lui Iustin, adepţii reîncarnării afirmă că „acesta a învăţat că sufletele oamenilor locuiesc în mai mult decât un singur trup în timpul perindării lor pământeşti”.
Clement din Alexandria (a trăit între 155-200) a fost un alt părinte al bisericii care este adesea citat pentru a se pretinde că reîncarnarea a fost susţinută de biserică, menţiunea acestuia făcându-se pe baza afirmaţiei sale din primul capitol al „Îndemnurilor sale către păgâni” care se redă după cum urmează: „mai înainte ca să fie lumea, noi eram”.
Origen (a trăit intre 185-254). Fără discuţie, se poate spune despre acesta că a fost unul dintre cei mai străluciţi şi ingenioşi teologi ai bisericii primare. Cu toate acestea, el a ajuns să aibă o faimă proastă tocmai datorită speculaţiilor sale teologice. El este părintele bisericii cel mai adesea citat de către adepţii reîncarnării ca susţinând doctrina lor.
“….. este mai în conformitate cu raţiunea că fiecare suflet, din anumite motive misterioase (vorbesc acum după opinia lui Pitagora şi Platon, şi Empedocles, pe care Celsus îl citează frecvent pe nume), să intre într-un trup şi să ajungă acolo după greşelile şi faptele sale de dinainte? De aceea, este probabil ca acest suflet, căruia îi sunt acordate mai multe beneficii în urma reşedinţei lui (anterioare) într-un trup decât acela al multor oameni (pentru a evita prejudecata nu spun „toţi”), are nevoie de un trup mai bun, nu doar superior altora, dar şi să fie investit cu toate calităţile cuvenite.”
Pentru a nu fi considerat vinovat că ar fi susţinut alături de Pitagora transmigrarea sufletelor, el pune punct raţionamentului său grav, cu care şi-a jignit cititorul, spunând: „Să nu fiu înţeles că vreau să transform în dogme aceste lucruri. Ele sunt prezentate doar ca nişte presupuneri care să arate că subiectul nu este complet trecut cu vederea.”
Ieronim (a trăit intre 345-419) l-a condamnat pe Origen ca fiind eretic, în parte, datorită pretinselor sale înclinaţii faţă de reîncarnare. De aceea, este surprinzător să aflăm că mai mulţi adepţi ai reîncarnării pretind că însuşi Ieronim ar fi crezut în reîncarnare!

Respingerea reîncarnării de către părinţii Bisericii
Nu doar că nici un părinte al bisericii nu a crezut în reîncarnare, nici chiar Origen, care totuşi a susţinut pre-existenţa sufletelor, ci au şi respins în mod categoric conceptul ca fiind în întregime contrar credinţei creştine. Am văzut deja această atitudine la Iustin Martirul, la Origen şi la Ieronim. Pe lângă toate aceste dovezi, luaţi împreună, toţi părinţii bisericii au învăţat doctrine care erau incompatibile cu crezul în reîncarnare. Aceştia ştiau că mântuirea este un dar al lui Dumnezeu obţinut pentru noi de către Hristos, şi că, la sfârşitul veacurilor, trupurile credincioşilor vor fi înviate pentru a primi viaţa veşnică, iar cele ale celor nemântuiţi, pentru a primi judecata veşnică. Astfel, scrierile părinţilor bisericii sunt tot atât de categoric anti-reîncarnare precum este şi Biblia.

Cel de-al doilea Conciliu de la Constantinopole
Până acum, am demonstrat că nici unul dintre părinţii bisericii recunoscuţi drept ortodocşi şi care au trăit în primele cinci secole ale bisericii, nu au crezut în reîncarnare. Puşi în faţa acestor argumente, unii adepţi ai reîncarnării au recurs la o ultimă tentativă de subminare a dovezilor
documentare ale Bibliei şi ale părinţilor bisericii împotriva doctrinei lor. Astfel, acest ultim argument declară înlăturarea tuturor dovezilor, sau aproape a tuturor dovezilor din Biblie şi din scrierile părinţilor care indicau crezul în reîncarnare de către cel de-al doilea Conciliu de la Constantinopole (care a fost denumit şi cel de-al cincilea Conciliu Ecumenic) ţinut în anul 553.
De pildă, Leslie Weatherhead a pretins că reîncarnarea „a fost acceptată în biserica primară pentru primii cinci sute de ani de existenţă. Doar în anul 553, cel de-al doilea Conciliu al Constantinopolelui a respins-o şi atunci numai cu o mică majoritate.” Mulţi din cei ce susţin reîncarnarea spun ca acest conciliu s-a întrunit la porunca împăratului roman Iustinian, cu scopul precis de a condamna reîncarnarea şi de a şterge din Biblie orice referiri la aceasta. Desigur, împotriva acestei afirmaţii se pot ridica multe voci.
Este o certitudine că reincarnarea nu a fost suprimată de către biserică în cel de-al VI-lea secol, sau în altul. Ea a fost în mod explicit respinsă de către liderii bisericii încă de la mijlocul celui de-al II-lea secol și niciodată nu a fost serios luată în considerare ca reprezentând un crez, care poate fi acceptat de către creştini. Credința lui Origen în pre-existenţa sufletului a fost tratată ca o aberaţie nedorită chiar de către părinţii bisericii şi de conciliile care i-au urmat acestuia!

Pro reîncarnare
Cu toată cenzura impusă de Conciliul Ecumenic textelor originale, pe alocuri s-au mai păstrat referiri ale lui Iisus Hristos referitoare la reîncarnare; cea mai cunoscută fiind cea a profetului Ilie care s-a reîncarnat în persoana lui Ioan Botezătorul. De-a lungul timpului, numeroase curente vorbesc despre reîncarnare: gândirea greacă promova orfismul, care asocia nemurirea sufletului cu ciclurile de reîncarnări; hinduismul vorbeşte în Upanishade despre reîncarnare, despre sufletul nemuritor şi despre principiul care dirijează călătoria Sinelui dintr-un corp în altul, care este legea karmei. Salvarea însemna oprirea revenirii pe pământ, și nu înmulţirea numărului de reîncarnări. În Upanishade, se spune că Sinele (atman) se identifică cu Absolutul (brahman), numai dacă Sinele se rupe de ciclul existenţei (samsara), adică de şirul de reîncarnări succesive şi că omul nu se poate elibera singur din acest ciclu. În Buddhism, se spune că omul se poate elibera şi poate accede în Nirvana. Gnosticismul, ipoteza iudeo-crestină, atribuie lui Iisus teoria reîncarnării profetului Ilie în Ioan Botezătorul; Cabbala ebraică vorbeşte şi ea despre reîncarnare, iar filozofii moderni o acceptă.
Considerată ca învăţătură spirituală, reîncarnarea presupune existenţa unei memorii a sufletului, în care sunt incluse lecţii pe care le avem de învăţat în fiecare viaţă, cu scopul de a evolua. Un mijloc de a pătrunde în memoria abisală este regresia hipnotică.

O dovadă de necontestat a existenţei reîncarnării poate fi xenoglosia, vorbirea într-o limbă străină, necunoscută subiectului; se cunosc numeroase cazuri în care subiecţii, sub hipnoză, vorbesc şi chiar conversează în limbi străine, unii dintre ei având, în stare naturală, mari carenţe de cultură, care fac imposibilă cunoaşterea unei limbi străine, pe care, însă, în regresia hipnotică o cunosc la perfecţie. Indubitabil xenoglosia este legată de amintiri dintr-o viaţă anterioară. Tot astfel, starea de „deja vu”, dar şi unele „amintiri” spontane, dintr-o viaţă anterioară vin să sprijine ideea reîncarnării.

În continuare, părerile sunt împărţite în privinţa acestui subiect. Astăzi, puţini cred în memoria sufletului şi este mai uşor de admis moştenirea genetică a trasăturilor fizice şi de caracter, refuzându-se însă recunoaşterea moştenirii karmice, adică a ADN-ul spiritual.
Indiferent că noi credem, sau nu, în reîncarnare, trebuie să nu uităm vorbele lui Hermes Trismegistus, cel care ne-a lăsat o regulă de aur: „aşa cum este sus, aşa este şi jos”, ceea ce există în plan fabulos, există şi în planul aşa-zis mic. Ceea ce are loc în domeniul materialului, s-a realizat întâi în domeniul spiritual. Totul este organizat. Această organizare se află deasupra posibilităţilor noastre de înţelegere.

Bibliografie:
1. Joseph P. Gudel, Robert M. Bowman, Jr., și Dan R. Schlesinger – Reîncarnarea – A fost înlăturată din Biblie de către sfinţii părinţi ai Bisericii?
2. Louis Gosselin – Misterele reîncarnării
3. Paul Liekens – Reîncarnarea, sensul existenţei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s