sursa: gettyimages

IN ASTEPTAREA BEBELUSULUI-CRAMPEIE DIN VIATA

Giulia Negură

Motto:
Nu vă grăbiţi niciodată când aşteptaţi un prunc!
Nu treceţi pe acolo decât o singură dată, împreună cu EL.
Lăsaţi-vă să vă bucuraţi de privelişte!

Mai este o lună. Este mult sau puţin? Este a treia oară când îmi pun această întrebare. Dar răspunsul, paradoxal, gândind că timpul s-a măsurat întotdeauna la fel, a fost de fiecare dată altul. De ce? Pentru a vă răspunde la această întrebare, trebuie să vă împărtăşesc câte ceva din cele trei experienţe pe care le-am trăit, aparent asemănătoare, şi totuşi, atât de diferite!

Era odată, de demult, într-o altă etapă a dezvoltării mele, în care planificarea vieţii făcea parte, în mod intrinsec, din mine. Fără planificarea şi anticiparea clară a viitorului, foarte apropiat, dar şi mai îndepărtat, viaţa nu putea exista. Programarea fiecărei acţiuni reprezenta o condiţie sine qua non a existenţei mele. Aşa eram eu pe atunci. Anxietatea imprevizibilului şi frica de necunoscut îmi reprimau orice încercare de a mă lăsa cumva în voia sorţii. Impresia, căci acum ştiu că este doar o simplă impresie, o iluzie, a deţinerii controlului, era ancora mea existenţială.
În acest super organizat traseu al vieţii, la un moment dat, a apărut, raţional, programarea unui bebeluş. Trebuia să se supună, bineînţeles, rigorilor familiei în care avea să se nască, încă de la început, adică de la momentul concepţiei. Şi, aşa ca la armată, a fost dat un decret intern, potrivit căruia, în anul …, luna …, se va naşte (de preferinţă un EL, dar dacă providenţa nu era de acord, de data aceasta, acceptam şi cealaltă variantă).
Şi cele nouă luni au trecut. Foarte organizat, cu regimul alimentar citit în cărţi, cu gimnastica de sarcină, recomandată de medic, cu toate analizele la zi, cu totul după reţeta învăţată. Dar cum rămânea cu naşterea? Aş fi putut, oare, să las cursul firesc al lucrurilor, să se desfăşoare? Eu, care niciodată nu făceam aşa? Nu! Şi m-am internat în spital, din nevoia imperioasă de a controla până şi acest aspect. Surpriză? Dar cui îi plăceau surprizele? În nici un caz mie. Şi gata! Totul a decurs conform planului. Misiunea fusese îndeplinită.
Dacă am simţit ceva în tot acest răstimp? Dar cine a avut curajul să simtă, să guste, să respire? Nu, era prea periculos, cine ştie ce aş fi putut descoperi? Ceva neanticipat, necontrolabil, nepermis! Da, şi totuşi cred că m-a surprins emoţia copleşitoare a primului ţipăt. Am plâns de bucurie. Devenisem mamă! O mamă învăţată dintr-o imagine ideală, perfectă. Eram mândră de mine. Nu greşisem nimic şi totul ieşise ca la carte.
Şi anii au trecut. După aceeaşi reţetă a succesului am devenit şi părinte. Am oferit educaţie din cărţi, fără abateri de la norme, fără deziceri de la „trebuie” sau „aşa e bine”. Sunt la fel de mândră de copilul meu perfect. Dar EA (căci este o ea)? Nu îmi este foarte clar. Pentru că …
Este altă dată, de curând, când am o altă preocupare. Planul merge mai departe. Mai şchiopătează din când în când, dar merge, totuşi, pe făgaşul anticipat. Este timpul pentru al doilea bebeluş. Aşa stă scris, în romanul vieţii mele, pretipărit. Vă surprinde aceasta? Dar, cum, paginile au fost scrise deja. Nu ştiţi încă? Ce simt? O vagă urmă de trăire. Parcă de demult a fost mai constrângător, mai rece, mai serios, mai raţional. Dar, nu, nu, nu este o mare diferenţă. Şi tot aşa, ca la armată, a fost dat un decret intern, potrivit căruia, în anul …, luna …, se va naşte (fără preferinţe, un EL sau o EA, ce doreşte providenţa). Este un pas înainte, nu?
Şi cele nouă luni au trecut, din nou. Dar mai puţin organizat, cu un regim alimentar nu prea scris în cărţi, fără gimnastica de sarcină recomandată de medic, cu mai puţine analize, nu prea respectând reţeta ştiută.
Oare ce se întâmpla cu mine era ceva rău? De ce îmi scăzuse exigenţa? Nu mai aveam atâta nevoie de reţetă? Mi-am pus aceste întrebări, dar nici măcar nu m-am mai străduit să găsesc răspunsul. Parcă nu prea mai era aşa de important. Se născuse ceva nou în mine, care ocupase, oarecum, un spaţiu din interior, luând locul neliniştilor anxioase. Cred că ştiţi ce! Emoţiile! Începusem să am emoţii! Şi curiozităţi, pentru că nu se mai derulase totul după scenariu. Şi acum încăpea necunoscutul care, parcă, nu mai era atât de fioros.
Dar cum rămânea, totuşi, cu naşterea? Aş fi putut, oare, de data aceasta, să las cursul firesc al lucrurilor, să se desfăşoare? Eu, care de prea puţine dăţi am reuşit să fac aşa? Din păcate, Nu! Nici de data aceasta! Şi m-am internat în spital, din nevoia imperioasă de a controla din nou acest aspect. Începuseră să îmi placă surprizele, dar nu cele atât de mari. Şi gata! Totul a decurs conform planului, şi de data aceasta. Misiunea a fost îndeplinită.
Eram mamă pentru a doua oară! Reuşisem cu succes şi acum. Planul, deşi nu foarte riguros organizat, îşi respectase finalitatea. Dar ceva este schimbat acum. Nu mai sunt imaginea mamei perfecte. M-am dezbrăcat, oarecum, de hainele murdare ale perfecţiunii. Lejeritatea şi voia sorţii încep să-şi facă loc, din ce în ce mai mult în viaţa mea. Şi am descoperit că este atât de confortabil să nu ştii foarte exact „ce trebuie” sau „ce este bine”. A rămas atâta loc pentru emoţii! Şi bune, şi rele, dar vii!
Iar EA (căci şi de data este tot o ea), este suprema expresie a descoperirii mele. Mereu curioasă, veselă, nerăbdătoare, vie!
Şi când lucrurile păreau că încep să-şi respecte din nou cursul, de acum încolo mai puţin planificat, providenţa mi-a oferit cea mai profundă lecţie a vieţii mele! Ce credeţi? Fără nici o planificare, anticipare sau măcar dorinţă conştientizată, m-am trezit din nou, pentru a treia oară, că sunt însărcinată! Cum putuse să fie posibil, oare, acest lucru? Raţionalul din mine striga cu disperare că nu se poate, este o eroare. Nu se pot întâmpla lucruri fără control! Nu mie! Şi totuşi, se întâmplase! Mie! Emoţiile erau copleşitoare. Iată că viaţa mea se putea întâmpla şi aşa, pur şi simplu, fără planificare. Ce chestie! Nu aş fi crezut niciodată!
Şi după o lungă luptă a raţionalului cu iraţionalul, emoţiile au învins.
Mă aflu acum, pentru a treia oară, în prezent. De demult şi de curând au rămas în urmă.
Şi, prin comparaţie, se pare că doar acum trăiesc cu adevărat „aici și acum”, într-un mod gestalt. Se pare că a sosit momentul în care am realizat că nu mai vreau să fiu propriul şi cel mai fidel spectator al vieţii mele zilnice. Aşa că, de data aceasta, a treia oară, trăiesc într-un alt mod aşteptarea celor nouă luni. Deşi aştept, o fac într-un mod activ: simţind aşteptarea, dându-mi voie să stau şi să aştept. Şi culmea, nu mai este plictisitor şi nici insuportabil. Este totul atât de viu şi colorat! Am descoperit că aşteptarea nu mai este gri, ea poate fi colorată!
Şi, da, şi naşterea va fi altfel. Acum nu mă voi mai interna în spital, anticipat. Voi aştepta cuminte, acasă, momentul stabilit de EL (pentru că acum este un el). Am acceptat, în sfârşit, că viaţa mea poate fi condusă şi de cursul ei normal. Ce uşurare!
Am descoperit, odată cu pătrunderea psihoterapiei integrative în viaţa mea, că prezentul este cel mai potrivit timp în care putem exista. Iar această „teorie” are şi un nume. Gestalt.
Iar acum ştiu că „Gestalt nu este numai o teorie învăţată sau o metodă terapeutică. Gestalt este o „filozofie de viaţă” ce insistă pe „aici şi acum”, o matrice în care se reproduce corporal şi emoţional trecutul şi terenul experienţei unde se construieşte viitorul. Gestalt insistă pe responsabilitatea pe care o are orice persoană pentru propriile sentimente” (Moreau A., 2005). „Oamenii trebuie să-şi găsească propriul drum în viaţă şi să accepte responsabilitatea personală, dacă aspiră la obţinerea maturităţii” (Perls F., 1969). Fără conştientizare, oamenii nu posedă instrumentele necesare pentru a intra în contact cu experienţa lor subiectivă şi cu realitatea. Devenind conştient, omul devine unitar şi întreg, organizându-şi propria existenţă într-o manieră plină de sens.

Voi v-aţi gândit vreodată că Gestalt nu este doar o formă de terapie şi că ar putea fi cel mai înţelept mod de a trăi? Câţi dintre noi trăiesc, zilnic, clipă de clipă, în prezentul „aici şi acum”-ului? Puteţi să vă răspundeţi sincer la această întrebare? Câţi dintre noi nu aduc trecutul, destul de des, în prezent, contaminându-l cu diferitele lui impurităţi, sau proiectându-se în viitor, într-o iluzorie incertitudine? Şi nici nu ne dăm seama că, de fapt, prezentul, în care fizic suntem, nu reprezintă şi spaţiul nostru psihic? De ce oare prezentul este o dimensiune temporală de care fugim, sau înainte sau înapoi? Şi fuga aceasta tare ne mai oboseşte! Şi spunem, la sfârşitul unei zile, săptămână, lună, an, că tare obosiţi mai suntem, de atâta muncă! Dar nu este o muncă în prezentul autentic. Este o muncă, o luptă cu fantomele trecutului sau o confruntare cu proiecţiile viitorului. Şi unde, şi cine suntem noi, de fapt? Unde şi cum trăim? În sau în afara vieţii noastre?

Bibliografie:
1. Moreau, A. (2005), Viaţa mea aici şi acum. Gestalt-terapia, drumul vieţii, Editura Trei, Bucureşti.
2. Perls, F. (1969), Gestalt therapy verbatim, Real People Press, Lafayette, SUA.

8 gânduri despre „IN ASTEPTAREA BEBELUSULUI-CRAMPEIE DIN VIATA”

  1. …”Câţi dintre noi trăiesc, zilnic, clipă de clipă, în prezentul „aici şi acum”-ului? Puteţi să vă răspundeţi sincer la această întrebare?”….
    Eu pot sa raspund sincer la aceasta intrebare, dar raspunsul este „Nu”. Oare exista multi oameni care intr-adevar traiesc permanent in prezentul „aici si acum”? Imi doresc sa traiesc si eu in prezent si imi propun aproape zilnic sa nu ma mai las „contaminata” de trecut si nici coplesita de grijile viitorului. Dar trecutul si viitorul reusesc sa ma invinga.
    O admir pe autoare pentru reusita de a face loc emotiilor in viata dumneaei si sper sa ajung si eu sa spun ca traiesc in prezent. As vrea sa cunosc mai mult despre Gestalt. Cum ma sfatuiti sa procedez?
    Multumesc!
    Deka.

    1. Trăim „în viitor”, amânând, de exemplu, multe dintre acţiunile sau dorinţele noastre pe un mâine, poimâine sau la anul sau când o fi timpul … Amânările nu sunt altceva decât o fugă de prezent. Minciuna studentului „De mâine mă apuc de învăţat” este tipică pentru această fugă. Dar dacă am acţiona după „Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi”, cum ar fi?
      Trăim „în trecut” ori de câte ori ne găsim scuze pentru activităţile prezente, în întâmplări care ni s-au petrecut în copilărie, în adolescenţă sau chiar anul trecut, săptămâna trecută, ieri … E atât de uşor să găsim „vinovaţi” ori de câte ori nu ne convine ceva sau ne temem să punem în act un comportament!
      Dar, ştiu, este greu să ne mobilizăm pentru că nu ţine totul de puterea noastră conştientă. Există întotdeauna şi o latură ascunsă care ne conduce existenţa şi ne sabotează uneori acţiunile. Dacă însă simţi că nu ai făcut tot ceea ce-ţi stă în putere pentru a obţine ceea ce îţi doreşti, poţi încerca să îţi iei viaţa în propriile mâini cu mai multă responsabilitate decât aşa cum ai făcut-o până acum. Este o temă de gândire, nu-i aşa?
      În ceea ce priveşte filosofia gestalt, poţi căuta literatură pe acestă temă. S-a scris foarte mult. Sau, dacă interesul tău este şi mai mare, în funcţie de baza teoretică pe care o ai, poţi accede la diferite formări în gestalt terapie. Dacă te-am lămurit doar parţial, putem clarifica aceste aspecte mai aprofundat.
      Giulia

      1. Daca articolul mi-a ridicat cateva semne de intrebare, raspunsul la comentariul meu m-a ingrijorat un pic. Incep sa inteleg ca cea mai mare parte a vietii am tot amanat, dar, de fapt, am fugit de prezent.
        Totusi, ingrijorarea mea nu provine de la constientizarea fugii de prezent, ci de la informatia conform careia „este greu să ne mobilizăm pentru că nu ţine totul de puterea noastră conştientă. Există întotdeauna şi o latură ascunsă care ne conduce existenţa şi ne sabotează uneori acţiunile”.
        Cum as putea eu sa ma lupt cu acea latura ascunsa care ne saboteaza actiunile? Ce este mai bine? Oare chiar trebuie sa ma lupt cu acea latura ascunsa, sau sa o las sa-mi saboteze uneori actiunile? Daca o las uneori, nu risc sa fiu condusa dupa aceea in totalitate? Iar daca accept ca acea latura ascunsa sa-mi saboteze actiunile, cum mai pot sa imi iau viata in propriile maini cu mai multa responsabilitate, pentru a obtine ceea ce imi doresc?
        Pana acum am simtit de multe ori ca ceva imi scapa la „punerea in act a unui comportament”. Este posibil sa fie din cauza acelei laturi ascunse? Am inteles bine?
        Deka.

      2. Este posibil să fie din cauza acelei laturi ascunse care ne conduce uneori viața. Ai înțeles bine. Și nu cred că sunt motive care să te îngrijoreze. Noi, toți oamenii suntem creați și alcătuiți să funcționăm în acest fel. Fiecare dintre noi avem aceea latură ascunsă, chiar și eu. Nu am dreptul să îți dau sfaturi în ceea ce privește ce ar trebui sau ai putea tu să faci. Eu pot doar să îți împărtășesc din experiența vieții mele și să îți spun că, deși sunt psiholog și în curând psihoterapeut, au fost momente în viața mea în care latura ascunsă a personalității mele mi-a jucat și mie feste. Sunt un om ca toți ceilalți. Dacă am această profesie, asta nu înseamnă că sunt imună la orice „val care îmi trece prin viață”. Dar nu am lăsat oceanul să mă înghită. Există colace de salvare. Am apelat ori de cate ori „apa era prea adâncă și nu mai simțeam pământul sub picioare” la câteva ședințe de terapie. Face parte din igiena mea mentală, a apela la un ajutor atunci când împrejurările o cer. Este un semn de maturitate să-ți tratezi problemele cu responsabilitate. Dacă simți și tu că apa se adâncește, poți să-ți cauți un colac de salvare. Totul are o rezolvare!
        Giulia

      3. Incep sa inteleg usor, usor, ca as putea sa fac si altceva cu viata mea. Pana acum am fost ca o sclava, care a avut in permanenta ceva de facut. Cel mai ciudat mi se pare a fi ca, de fapt, nu eram sclava nimanui altcuiva, ci a mea. Eu m-am obligat pe mine insami sa fac totul. Si nu am mai avut timp sa traiesc.
        Am auzit de curand o expresie care mi-a dat foarte mult de gandit: „Viata este liniuta dintre data nasterii si data mortii”…
        Dar cel mai mult m-a ajutat faptul ca mi-ati facut o destainuire: „Fiecare dintre noi avem aceea latură ascunsă, chiar și eu…. deși sunt psiholog și în curând psihoterapeut, au fost momente în viața mea în care latura ascunsă a personalității mele mi-a jucat și mie feste. Sunt un om ca toți ceilalți. Dacă am această profesie, asta nu înseamnă că sunt imună la orice “val care îmi trece prin viață”.
        Sunt profund impresionata. O spun din tot sufletul.
        Marturisesc, pana acum am intalnit fel de fel de oameni, dar nimeni nu a fost atat de sincer cu mine. Mai ales in situatia de fata, cand destainuirea vine de la o doamna psiholog. Nu m-am asteptat sa mi se spuna atat de simplu ca viata poate fi si altfel. Auzisem candva ca cei mai puternici oameni sunt cei capabili sa-si recunoasca slabiciunile. Dar n-am intalnit pana acum un astfel de om. Pana acum. Da, doar pana acum. Pentru ca acum l-am intalnit.
        Repet, sunt impresionata. Poate chiar coplesita.
        Deka.

      4. Draga Deka,
        Mă bucură ceea ce mi-ai spus. Este bine că lași cuvintele să-ți atingă sufletul. Doar așa vei putea să ajungi să faci alegeri bune în viața ta. Adesea, suntem prea ocupați sau obosiți să vedem ceea ce privim sau să ascultăm ceea ce auzim. Îți doresc multă deschidere și schimbari plăcute să-ți presare viața!
        Giulia Negura

      5. Cred ca Britney Spears, in melodia „Oops… I did it again”, la mine se referea.
        Am asteptat 10 ani pentru a realiza ceva, dar….
        Sambata, 09.06.2012, am avut intalnirea de 10 ani de la absolvirea liceului. Era ziua in care urma sa imi revad colegii si profesorii, dar si ziua in care sa incerc sa repar o greseala, comisa chiar la balul de absolvire.
        Dupa cum mi-ati spus in ultimul raspuns, imi propusesem sa las cuvintele sa-mi atinga sufletul, in speranta ca voi ajunge sa fac alegeri bune in viata mea. Imi propusesem, dar n-am facut-o. Pur si simplu nu m-am dus la intalnire.
        Am gasit altceva „mai urgent si mai important” de facut. M-am dedicat toata ziua acelui „altceva”.
        Astazi, recitind ultimele cuvinte pe care mi le-ati scris, inteleg ca „suntem pream ocupati sau obositi sa vedem ceea ce privim sau sa ascultam ceea ce auzim” este, de fapt, o optiune. Iar eu am optat sa fiu ocupata…
        Din pacate, nu pot sa scriu mai mult despre ceea ce mi-a apasat sufletul 10 ani. Nu in spatiul „public” al acestui jurnal.
        Voi mai avea ocazia sa incerc reparatia abia peste 5 ani, la urmatoarea intalnire. Oare voi fi in stare sa merg acolo, sau voi gasi iar si iar motive sa aman?
        Incep sa cred ca nu pot gasi singura un raspuns si, de aceea, ma gandesc sa apelez la un specialist. Iar specialistul in care am deplina incredere sunteti dumneavoastra. Este obligatoriu sa vorbim face-to-face, sau as putea sa „vorbesc” cu dumneavoastra si prin e-mail? Acum imi dau seama ca nici nu stiu din ce localitate sunteti. Dar asta nu reprezinta o problema pentru mine, deoarece serviciul ma obliga sa ajung lunar in majoritatea oraselor mari.
        V-am scris si asta m-a facut sa ma simt mult mai bine. Va multumesc pentru ca ma „ascultati”!
        Deka.

      6. Bună, draga mea cititoare,
        Îmi pare rău pentru că ai fi vrut să faci ceva şi nu ai putut, dar există motive pentru care ai făcut această alegere, cum spuneai şi tu. Este important să încerci să le afli. Astfel, vei înţelege mai bine lucrurile şi te vei bucura de răspunsuri. De data aceasta, însă, nu îţi pot comunica mai multe deoarece am depăşi cadrul în care ne aflăm. Îţi propun să-mi laşi adresa ta de email pentru a putea lua legătura într-o alta manieră.
        Giulia

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s