ISTORIA METAFOREI TERAPUETICE

Motto: „Metafora este podul dintre ceea ce știm și ceea ce am vrea să știm.” (Warren K. Wake)

Elena-Carmen Țuca

Metafora terapeutică este unul dintre mijloacele cele mai elegante folosite ce au rolul de a însoţi pacientul pe drumul ce duce către transformarea personală, vindecare şi creştere. Special creată pe măsura nevoilor individuale ale clientului, ea capătă valoare terapeutică datorită faptului că intermediază stabilirea relaţiei între specialist, pacient şi problema acestuia. Prin construcţia ei, este evidenţiat conflictul pe care îl trăieşte clientul şi implicit o modalitate de rezolvare a problemelor cu care acesta se confruntă, facilitând astfel noi moduri de gândire, simţire şi comportament dat fiind faptul că povestea comunică direct cu inconştientul, ocolind rezistenţele la schimbare ale minţii conştiente.
Termenul “metaforă” vine din cuvântul grecesc metapherein, care înseamnă “a transporta sau transfera”. În greacă, o “metaforă” este ceva care mişcă lucruri între locuri diferite. Aplicată nivelelor mai profunde ale experienţei, ceea ce este transferat de către această sunt relaţiile, trăirile, credinţele, gândurile eronate, valori limitative.
Metafora, una dintre cele mai vechi noţiuni ale ştiinţei limbajului, este definită în retorica tradiţională ca o comparaţie prescurtată, subînţeleasă, ce realizează un transfer semantic, care deturnează sensul propriu al cuvintelor. Pentru lingvistul Jakobson, această noţiune reprezintă toate legăturile asociative între cuvinte sau concepte fondate pe o anumită analogie sau asemănare.
În cartea “Metafore prin care trăim”, lingvistul George Lakoff şi filosoful Mark Johnson spun: “Esenţa metaforei este înţelegerea şi experientierea unui lucru în termenii altuia” şi “Înţelegem experienţa metaforic atunci când folosim un gestalt dintr-un domeniu al experienţei pentru a structura.
Poveştile terapeutice au fost folosite încă din cele mai vechi timpuri, iar cel mai bun exemplu în acest sens îl constituie pildele biblice. „Îmi voi deschide gura în pilde, voi spune lucruri ascunse de la întemeierea lumii” (Matei, 13, 35), aceste lucruri ascunse, ca şi celelalte metafore sau expresii metaforice, au fost conceptualizate mai târziu în termenul de inconştient în raport cu care metaforele şi poveştile terapeutice joacă rolul unui adevărat catalizator.
Parabolele religioase prezintă modele pentru propulsarea unui nou stil de viaţă ce îl va aduce mai aproape pe om de divinitate, salvându-l astfel de o viaţă destinată pieirii sufleteşti. Astfel, se dau credinciosului informaţii despre modul în care ar trebui să acţioneze ceea că va duce la restructurarea sistemul de gândire.
Învăţăturile zen budiste integrează de asemeni poveştile şi metaforele în discursul lor având ca scop vehicularea paradoxurilor pentru spargerea automatismelor gândirii logice, punându-şi discipolii în faţă cu propria negare şi regăsire a fiinţei lor profunde, şi subliniind suferinţele emanate din ataşamente, prejudecăţi şi separare. Alteori, prin propoziţii aparent simple „Un singur lucru este cert: totul trece. Un singur lucru este constant: schimbarea”, înţelepţii zen facilitează trecerea dincolo de tiparele gândirii.
În ţările orientale, poveştile au fost mult utilizate pentru a da lecţii despre cum ar trebui să fie trăită viaţa, însă cel mai cunoscut exemplu care ne spun că basmele au fost utilizate şi pentru a ajuta la vindecarea bolii mentale îl constituie colecţia de poveşti „1001 de nopţi”. Povestea poate fi privită din două puncte de vedere: înainte de toate există tratarea cu succes a bolii sultanului, prin înţelepciunea Scheherazadei. În al doilea rând, poveştile sunt „tratamente ” pentru cititori şi ascultători, deoarece ei absorb conţinutul poveştilor, trag învăţăminte din ele şi le incorporează în gândirea lor.
După cum este menţionat în lucrarea „Les ficelles du Conte” a lui A. Pellosky, atunci când au venit în America centrală, spaniolii au descoperit la băştinaşi un obicei conform căruia foloseau nişte păpuşi ce aveau ca scop tratarea unor boli. Astfel, în clipa în care un copil sau un adult se îmbolnăvea de o boală psihică, era adus la vindecător, care făcea nişte păpuşi mici ce reprezentau membrii familiei celui suferind şi după ce luă o bucată de îmbrăcăminte a celui ce venise pentru a fi tămăduit, reconstituia povestea bolnavului, făcând-o mai puţin înspăimântătoare. Apoi, vindecătorul îi spunea celui suferind să zică în şoaptă ce îl tulbură şi să pună păpuşile într-o cutie ce urma a fi îngropată sau ascunsă. După ce ritualul era săvârşit, i se zicea celui ce se dorea a fi tămăduit: „Problemele vieţii tale au luat sfârşit”.
Poveştile terapeutice se regăsesc şi în folclorul românesc, sub forma descântecelor. Povestea este refăcută ritual, de la momentul întâlnirii cu forţele malefice. Descântătoarea se întoarce la origini şi adaugă prezenţa divinităţii feminine ortodoxe, Sfânta Maria, şi propria prezenţă, ca element de legătura între divinitate şi lume. Acelaşi procedeu, regăsit de astfel în toate practicile şamanice, este descris de Mircea Eliade în studiile sale de istorie a religiilor şi de antropologie culturală. Întoarcerea la origine şi refacerea traseului, cu elemente noi se regăseşte şi în psihanaliză.
A. Gorovei în lucrarea „Descântecele românilor” enumeră câteva tipuri de poveşti din descântece. În descântecele scurte, se povesteşte în puţine cuvinte că boala însoţită de altceva a plecat încotrova, dincolo de graniţele cosmosului uman, şi că acel ceva s-a întors, însă boala nu a mai venit la pacient, însă în cele mai lungi, se spune cum s-a vindecat omul de afecţiune cu ajutorul unor obiecte care săvârşesc acţiuni menite să nimicească boala „Cu focu te-oi arde, Cu cuțitu te-oi tăia, Cu apa te-oi îneca”.
În alte tipuri de descântece, se povesteşte despre lucruri care nu se pot întâmpla, lucruri absurde, făcându-se o analogie între faptul că aşa cum aceste lucruri nu se pot întâmpla, tot aşa imposibilă să fie şi boala pentru bolnav: „Cum nu poţi trece cu piciorul mările/Aşa să nu poată pătrunde bolile/În casa mea, în trupul meu, în capul meu, în sufletul meu” sau se spune despre cum va fi persoană după vindecare: ” Să rămâie Curat, luminat/Ca floarea câmpului/Ca roua dimineţii”.
Bolnavul se vindecă cu condiţia de a avea încredere în puterea actului terapeutic magic. Forţa logosului ritualic are o pondere decisivă, atunci când era folosită aşa cum trebuie de către cel ce realizează actul magic, aşa cum şi în cadrul procesului terapeutic, pe lângă alianţa terapeutică şi bună construcţie a poveştii, un rol important îl au atitudinile şi aşteptările clientului care dau metaforei terapeutice forţa de transfer a semnificaţiilor la niveluri din ce în ce mai profunde ale fiinţei sale.

BIBLIOGRAFIE:
1.Dafinoiu Ion (2000) Elemente de psihoterapie integrativă, Editura Polirom, Iaşi
2.Eliade Mircea (1992) Tratat de istoria religiilor, Editura Humanitas, Bucureşti
3.Lakoff George, Jonhson Mark(1980), Metaphors we live by, Chicago, University of Chicago Press
4.Peseschkian Nossrat (2005) Povești orientale ca instrumente de psihoterapie, Editura Trei, București

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s