DESPRE STIINTA SI PROBLEMATICA RAPORTULUI (I)

Andrei Aroșoaie

RAPÓRT, (I) raporturi, (II) rapoarte, s. n.
I. 1. Legătura între două sau mai multe persoane, obiecte, fenomene, noțiuni pe care gândirea omenească o poate constata și stabili.

FILOZOFÍE ~i f. 2) Știința care se ocupă cu studierea legilor și principiilor generale ale existenței și dezvoltării naturii, societății și gândirii.

Una dintre cele mai importante descoperiri ale umanității este știința. (fără citație). Începem acest eseu, prin natura sa problematic, cu o afirmație nefondată științific. De fapt nu știm nici dacă cea de-a doua afirmație este fondată științific. Știm însă sigur că a treia nu este. Vă urăm bine ați venit în lumea științei, și nu vă neliniștiți, afirmațiile de început țin de filozofie.
Vă propunem în paginile care urmează o incursiune critică într-unul dintre cele mai fascinante, dar totodată controversate concepte ale omenirii. De fapt, este atât de important încât o bună perioadă de timp a fost pus în dezbateri lângă cel de religie, iar unii filozofi (Feyerbe) îl consideră chiar o formă de ideologie. Vom începe din timpuri străvechi, ca de obicei, vom trece la filozofie (de care se poate să nu ne mai despărțim) și apoi ajungem în timpurile așa-zis moderne unde ne vom întâlni și cu știința noastră – psihologia. Iar de acolo vă mărturisim că nici noi nu știm.. deci vă invităm să descoperiți… trebuie însă să vă mai mărturisim că suntem tare curioși ce metodă validată științific veți utiliza în acest demers…
Ar trebui să începem cu definiția științei, însă sunt atât de multe încât am considerat că prezentarea lor ar pune în pericol acea cunoștință de bun simț pe are o are fiecare despre acest concept. Vom începe prin a vă spune că primele simboluri (etapa proto-scrierii) au apărut în jurul anului 6600 Î.H., iar primele sisteme de scriere au fost cel hieroglific egiptean și sumerian în jurul perioadei 4000 Î.H.   Pentru a fi mai exacți vom face un pas înapoi, de aproximativ 2 milioane de ani, cu intenția de a ne forma o idee mai completă despre ceea ce numim cunoștințe. În definitiv, știința este despre cunoștințe. Este important aici să facem o paranteză pentru a diferenția din acest punct de vedere cunoștința de abilitate și mai mult, de instinct. Abilitatea se referă la îndemânare, iscusință, dibăcie iar diferența majoră dintre cele două este simbolul. Am putea privi cunoștința ca abilitatea de a utiliza simboluri. Evolutiv, această din urmă capacitate, este ceea ce definește Homo sapiens. Astfel cunoștința, ca și concept, putem afirma că își are originile în dezvoltarea regiunilor corticale, mai ales ariile Broca și Wernike responsabile la rândul lor de apariția limbajului.   Crezându-se a fi consecința unor mutații genetice spontane care au afectat creierul, aceste modificări majore sunt cunoscute ca” The great leap forward” (Marele Salt Înainte). O altă teorie propune un proces constant de dezvoltare ce se întinde pe parcursul a milioane de ani. În ceea ce privește comportamentul uman modern, caracterizat prin creativitate culturală, există consensul de a fi apărut acum 50 mii de ani. Iată începuturile autentice ale științei, sau mai bine spus ale cunoștinței. Este important aici să observăm caracterul evolutiv al capacităților umane și importanța acestui proces.
După cum am văzut deja, după ce omul a manifestat un comportament creativ, au fost necesari încă aproape 50 mii de ani pentru a apărea scrisul. Din perspectiva cunoștințelor, este un pas fundamental. „Scripta manet” capătă un sens propriu, iar modificările și dificultățile aduse de transmisia orală fac ca dezvoltarea să capete o viteză mai mare. Este momentul când cunoștința și, mai ales, ceea ce este scris devine o valoare. Scrisul, ca și metodă de transmitere a cunoștințelor, este mult mai apropiat de unele deziderate cum ar fi sistematizarea, exhaustivitatea, veridicitatea decât limbajul oral. Aceste deziderate vor fi mărul discordiei epocilor viitoare. Tot acum este important să mai sesizăm un fapt: accesul la cunoștința scrisă și accesul la scrierea ei. Încă din acesta perioadă se profilează polarizarea acumulării de cunoștințe în funcție de disponibilitatea resurselor, fapt care iarăși va avea un cuvânt important de spus în traiectoria științei în epocile moderne.
Continuându-ne periplul trecem prin perioada primelor culturi cu adevărat închegate, în care cunoştinţele începeau să capete un sens bine definit. Amintim Egiptul, Mesopotamia, culturile chineze şi altele. Au apărut primele tratate în domenii asupra cărora s-au aplecat observațiile cele mai timpurii, precum Edwin Smith Papyrus, (circa 1600 BC) – în Egipt, considerat primul tratat de medicină.
O importantă turnură în domeniul ştiinţei s-a produs în vremea Greciei antice unul dintre cei mai de seamă exponenţi fiind Aristotel. Renumitul filosof a fost primul care a privit știința ca având o identitate proprie. În tratatul său Analytica Posteriora acesta încerca să definească şi să demonstreze cunoştinţele ştiinţifice.  Este într-un fel actul de naştere al filosofiei științei. Din acest moment doar anumite cunoştinţe, având anume caracteristici pot fi considerate științifice. Dintre cele mai importante, care au rămas valabile și astăzi și care au stârnit cele mai aprinse controverse, cunoştinţele științifice trebuiau să fie logic şi raţional explicate. Vom face o pauză în călătoria noastră cu iz istoric pentru a privi mai în detaliu această problemă care şi în zilele noastre, mai ales în psihologie, este de interes. Tehnic ea se numește problema demarcației. Este una din temele majore ale filosofiei științei şi tratează subiectul limitelor de includere ale științificului.
La prima vedere ni se pare ușor să diferențiem informațiile așa-zis științifice de cele laice, însă dacă ne gândim la divergenţele dintre primi filosofi-oameni de știința şi religie ne dăm seama de amploarea problemei. De fapt, chiar aceste divergenţe au stat la baza formulării problemei. Aceasta a devenit manifestă începând cu Aristotel, care a formulat primele observații de filosofie naturală situând lucrurile într-o perspectivă în afara credințelor magice. Subiectul este desigur controversat, bine cunoscut fiind și faptul că în spațiul vestic, suportul comunităților religioase a dus la sporirea cunoștințelor în multe domenii naturale. Falia dintre cele două viziuni a continuat însă să se adâncească cu fiecare teorie ce punea în umbră validitatea explicațiilor religioase. Promovarea heliocentrismului s-a dovedit a fi foarte scump plătită în cazul lui Galileo Galilei.   Medalia a fost întoarsă câteva secole mai târziu cu teoria evoluției a lui Darwin, care sosea într-o atmosferă deschisă şi îndeajuns de instruită pentru fi primită diferit. De fapt, în adevăratul sens filosofic, problema demarcației începe după acest eveniment, când dezbaterile obiective ale teoriei evoluției speciilor au pus în discuție argumentarea acesteia.
Tehnic vorbind, prima poziție a fost aceea a pozitivismului logic, curent provenit din lucrările cercului de la Viena în jurul anului 1922. Acesta postula faptul că doar afirmațiile despre fenomene observabile sau logice pot fi considerate cu sens, restul neavând nici un aport pentru cunoaștere. Verificaționismul, cum i se mai spune, a pus în acest fel bazele dezvoltării filosofiei științei a secolului 20.
Curând după aceea, Karl Popper a remarcat faptul că o teorie poate fi foarte bine purtătoare de sens fără să aibă neapărat un caracter științific. Pentru el, ca o teorie să poată fi cu adevărat științifică, ea trebuie să fie supusă experimentului de a o falsifica. Dacă fie şi un singur experiment reușește, atunci ea își pierde acest caracter. Partea pozitivă este aceea că o altă teorie se naște și astfel știința progresează. Falsificaționismul Popperian este o condiție de bază în demarcarea științifică. Observăm faptul că, pe măsură ce numărul de cunoștințe se adună, asistăm la o evoluție și în domeniul filosofiei științei, în sensul în care perspectiva este mutată de la problema demarcației la problema metodologiei științei și a limitelor acesteia. Putem aminti filosofi precum Kuhn, care a studiat procesul de schimbare a paradigmelor, sau Feyerabend, care a analizat limitele înțelegerii științifice manifeste, spre exemplu în teoriile stringurilor.
Următorul nostru punct în acest demers de disecție a conceptului științific este cel al metodologiei. Acesta nu are neapărat o consecutivitate logică cu problema demarcației, ci este într-un fel paralel. Nevoia de metodă în știință devine de interes, dacă ne amintim iarăși de Galileo Galilei. Acesta, în tratatul său, nu a consimțit să își expună experimentele pe care le făcuse, deoarece a considerat că nu vor aduce nici un sprijin pentru susținerea teoriilor sale. În schimb, a argumentat totul matematic, așa cum erau cerințele aristoteliene.  Este util de observat cum, de-a lungul timpului, știința s-a supus normelor filosofice acceptate de epocă și cum acestea au evoluat. Un punct de turnură în domeniul metodologic a fost reprezentat de scrierile lui Francisc Bacon, considerat fondatorul metodei științifice și părintele empirismului. Să explicăm. După cum am văzut deja, prima revoluție în materie de știință a avut loc în perioada aristoteliană. Marele filosof a exercitat o influență atât de puternică asupra perspectivei științifice, încât până în secolul XVII principiile sale logice în care deductivismul ocupa un loc de cinste s-au regăsit în lucrările savanților. Odată cu „Renașterea”, când Europa a cunoscut o perioadă înfloritoare sub toate aspectele, logica aristoteliană a fost și ea supusă criticilor. Francis Bacon a fost cel care în cartea sa Novum Organum (noua logică – în opoziție cu cea aristoteliană) a criticat vechile perspective, afirmând că într-adevăr cunoștințele ne vin de la natură, dar că noi nu avem un contact direct cu ele, ci ne formăm propriile interpretări. Astfel, teoriile noastre științifice sunt constituite în funcție de cum vedem noi lumea, ființa umană fiind părtinitoare în declararea ipotezelor sale. Opunându-se deci logicii aristoteliene, unde singurul mijloc de acumulare a cunoștințelor era stabilirea de legături între principii generale și situații particulare, Bacon promovează ideea de „interpretare a naturii”, unde experimentul îmbogățește cu adevărat cunoștința. Se naște empirismul, curent fondat pe principiul experienței ca fiind sursa tuturor cunoștințelor noastre.
Nu cu mult mai târziu, Descartes va chestiona aceste principii spunând, spre exemplu, că timpul sau noțiunea de Divinitate nu sunt accesibile experienței, acestea fiind, alături de multe altele, doar idei. Se naște astfel un al doilea curent de gândire, în care pe lângă experiență, omul este dotat cu o proprietate cu totul deosebită, gândirea. La primă vedere nimic nou, însă din punct de vedere metodologic științific, această simplă observație cântărește greu.
Cogito ergo sum spunea marele filosof prin opoziție cu empiricul simt deci exist. Problema ideilor devine primordială, Descartes afirmând că fără o serie de concepte înnăscute și nedemonstrabile experimental, precum cele amintite mai sus, care însă se supun unor principii foarte exacte (principiu terțului exclus, principiul rațiunii suficiente), ființa umană nu ar putea fi capabilă să formeze celelalte cunoștințe. În ochii raționalismului, experiența sensibilă nu pare a furniza cunoștințe veritabile. Descartes denunță caracterul său fluctuant și relativ, adesea inconstant. Mai târziu, odată cu experimentele Newtoniene, și această perspectivă a raționalismului va fi reformulată. Kant este de această dată exponentul major cu „Critica rațiunii pure”, unde tratează pe larg criticile aduse raționalismului cartezian. Inspirat deci de Newton, care afirmă că știința naturii reclamă observarea fenomenelor și nu se poate porni doar de la principii a priori, Kant distinge trei facultăți ale omului utile în demersul său științific: sensibilitatea sau facultatea intuițiilor empirice, înțelegerea sau facultatea conceptelor și rațiunea sau facultatea ideilor. El însuși afirmă: „nici una din aceste proprietăți nu este preferabilă alteia. Fără sensibilitate nici un obiect nu ne ar putea fi dat, iar fără înțelegere nimic nu ar putea fi gândit… Doar din împletirea lor poate rezulta cunoștința.” Distingem din sinteza operei sale trei trăsături fundamentale ale raționalismului critic valabile în mare parte și astăzi: Renunțarea la pretențiile dogmatice și metafizice, integrarea experienței în sânul unei dialectice experimentale și recunoașterea de către rațiune a propriilor sale limite și evoluție. Este unul dintre cele mai complexe puncte de vedere în materie de cunoștințe științifice și, mai mult decât atât, ne arată travaliul extraordinar prin care a trecut ființa umană pentru a ajunge de la ceea ce la începutul prezentării defineam ca „modern behavior” (acum aproximativ 50 mii ani) până la recunoașterea propriilor limite a gândirii.
Alegem să ne oprim de această dată aici considerând că scopul primei părți a acestui articol a fost atins. Distins prin ariditatea sa, demersul la care tocmai ați luat parte a fost menit să arate în linii mari traiectoriile sinusoidale ale unui concept care ne-a schimbat viața, modul de gândire, valorile?, expectanțele. Partea a doua, din numărul viitor, se va vrea a fi diferită. Vom începe cu Locke și teoria sa despre cunoștințe, Wundt va fi amintit și vom discuta despre psihologie. Științifică. Dar ne vom raporta. Sau mai bine zis vom problematiza noțiunea de raport abordând concepte precum predictibilitatea în psihologie sau mintea ca și emergență a naturii. Nu vă neliniștiți, vom face știință! Sau mai precis vom încerca…

Bibliografie:
1. Achinstein, P. (2004). Science rules : a historical introduction to scientific methods. Baltimore: Johns Hopkins University Press.
2. Ehrlich, P. (2000). Human natures : genes, cultures, and the human prospect. Washington D.C.: Island Press [for] Shearwater Books.
3. Feyerabend, P. (1987). Farewell to reason. London ;;New York: Verso.
4. Lloyd, G. (1999). Magic, reason, and experience : studies in the origins and development of Greek science. Indianapolis IN: Hackett Pub. Co.
5. Magee, B. (1998). The story of philosophy. New York: DK Pub.
6. McBrearty, S. (2000). The revolution that wasn’t: a new interpretation of the origin of modern human behavior. [10.1006/jhev.2000.0435]. Journal of Human Evolution, 39(5), 453-563.
7. Minois, G. (2000). Galilée. Paris: Presses Universitaires de France.
8. Pinker, S. (2000). The language instinct : how the mind creates language. New York: Perennial Classics.
9. Poppe Popper, K. (2000). In search of a better world : lectures and essays from thirty years. London [u.a.]: Routledge.
10. Popper, K. (1983). The self and its brain. London ;;New York: Routledge.
11. Resnik, D. (2000). A pragmatic approach to the demarcation problem. [10.1016/S0039-3681(00)00004-2]. Studies In History and Philosophy of Science Part A, 31(2), 249-267.
12. Russell, B. (2004). History of western philosophy. London: Routledge.
13. Shermer, M. (2001). The borderlands of science : where sense meets nonsense. Oxford ;;New York: Oxford University Press.
14. Townson, D. (2008). Blackwell encyclopedia of writing systems. [Oxford, UK;;Malden, Mass.] :: Blackwell Publishers.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s