UNICITATE – INTEGRARE IN DIVERSITATE

Demetra Cucueanu

Unicitatea, asemenea cuvintelor din limba franceză, unicité, sau italiană, unicità, este însuşirea de a fi unic. Şi de aici posibilitatea de a savura şi de a integra definiţiile cuvântului unic, atât de potrivit fiinţei umane.

Ca persoană unică îţi creezi o lume a ta după propriile valori, sentimente, credinţe, dar această lume este parte din univers, unde ai acces la celălalt aşa cum este el, la ceea ce simte, la ceea ce gândeşte, la ceea ce îşi doreşte, visează, creează la rândul lui. Individul e unic, deşi e comparabil cu alte fiinţe umane. Natura, lăsând trăsături comune indivizilor a creat speciile, iar în cadrul acestora a lăsat diversitatea din care derivă unicităţi.
G.W. Allport observă că: “Metoda de reproducere sexuală a naturii garantează la modul superlativ un echipament genetic nou, pentru fiecare muritor care se naşte.”
Individul împleteşte într-un mod unic toate trăsăturile universale, cu cele ale grupului, la care este adăugat ceva propriu şi astfel devine o persoană distinctă şi originală.
Dacă am învăţat că nu se pot aduna mere cu pere decât dacă se doreşte să se afle câte fructe sunt, aşa şi fiinţele umane în diversitatea lor nu pot fi comparate, pentru că unul are ca punct forte ceva, cum ar fi puterea fizică, altul, agilitatea, altul inteligenţa emoţională, existând diferenţieri mai evidente sau mai subtile între grupuri şi tipuri de oameni. Şi astfel fac trecerea la un alt sens din dicţionar al cuvântului unic – şi anume – singur.
Viaţa este o călătorie în care eşti unic prin tot ceea ce faci, simţi, visezi, iar fiecare din cei cu care vii în contact îşi aduce partea lui de unicitate ajutându-te să reuneşti relaţii de familie, de cuplu, de serviciu, prietenii, într-un mod unic, aşa cum de fapt integrezi propria persoană în arborele genealogic din care faci parte, ca o pietricică în mozaicul umanităţii. O pietricică neasemuită, inegalabilă, unică.
Este ciudat cum de multe ori îţi doreşti să fii ca alţii, să ai ce au ceilalţi, când ar trebui să te bucuri pentru ceea ce eşti şi ce facidiferit! Dacă fiecare dintre noi ar încerca să-şi exploreze unicitatea, în “doar” o viaţă ar descoperi cât de bun şi de frumos este, cât de original acţionează în diferite momente şi ce calităţi are ca resurse!
Universul are pentru fiecare din noi de toate, doar trebuie să-i ceri, şi nicidecum să te lupţi pentru asta cu aproapele tău.
Ce este interesant pe aceeaşi linie, aceea a resurselor pe care nici nu ştii că le posezi, şi care crează acea autenticitate şi unicitate a fiinţei umane, este că subconştientul proiectează în celălalt calităţile şi defectele tale, şi, mai mult decât atât, nici măcar nu poţi vedea în oamenii din jurul tău, fără un antrenament special (învăţare, experienţa vieţii, etc.) altceva decât ce conţii tu.
Sunt oameni care au proiectat ani de zile în celălalt (indiferent cine e acela, rudă, soţ, copil, prieten sau doar cunoscut), imaginea lui despre lume şi viaţă, ca în final să descopere cât de departe sunt de realitatea acestuia (pe care de altfel au avut-o tot timpul sub ochi).
Şi revenind la propria unicitate, ceea ce se opune acesteia sunt fricile, temerile, anxietăţile, şi amintesc o altă definiţie mai rară: unic = neajuns sau neurmat. Se referă la acea parte a ta pe care nu eşti pregătit încă s-o ajungi din urmă cu mintea conştientă, sau poate nu vrei să-ţi urmezi drumul unic transformând lumea şi pe cei din jur în tot felul de dificultăţi, deşi poate acolo este de fapt bucurie.
Uneori dorinţa de a fi tratat ca element unic într-o lume de indivizi aproape identici din anumită perspectivă (sau poziţie), se transformă în frustrare şi e pe percepută ca o contrazicere a unicităţii fiecăruia dintre noi..
Acest lucru se întâmplă în istorie, de la regimul instaurat în statele totalitare, la relaţii în grup, în familie. După ce, un timp, individul va suferi şi se va lupta pentru libertatea de fi unic şi de a fi tratat ca atare, va pierde contactul cu esenţa inconştientă a naturii sale, se va îmbolnăvi, va renunţa de bunăvoie la sine, se va urî, pedepsi, maltrata, dispreţui, se va manifesta cum crede şi nu cum este. Cumva, va muri!
Există acţiuni exterioare, mai mult sau mai puţin distrugătoare, care atacă fiinţa în esenţa ei, negând individualitatea, creând disfuncţii, traume existenţiale puternice, dar la fel sunt şi oameni puternici care îşi conservă identitatea, deşi cu un consum enorm de energie internă.
Respectul pentru manifestarea individualității, a unicităţii, confirmarea ei, sunt condiţii obligatorii ale dezvoltării siguranţei, certitudinilor şi comportamentului natural fiinţei umane, care îşi respectă integritatea fizică, mentală şi emoţională.
În relaţia de cuplu, apare o conformitate între ce trăieşti cu celălalt, ce crează unic prin împletirea unicităţii cu care vine fiecare din parteneri şi patternurile în comportamentul cu care anterior a fost creată o altă relaţie. Aceasta duce la formarea unei percepţii care înlătură sublimul din iubire, te face să accepţi efemerul şi uniformitatea, tiparul în relaţie, şi atunci unde mai este diferenţa pe scara evoluţiei între trăirile pe care atât s-au străduit poeţii să le pună în metafore?
Aceleaşi neîmpliniri sau frustrări le întâlnim şi în relaţiile de muncă, când constatăm cu stupoare că acelaşi tratament aplicat colegului îţi este astăzi ţie administrat, indiferent dacă este vorba de recompensă sau neapreciere, sau mai mult, ingratitudine.
Asumarea a ceea ce este în tine te ajută să gestionezi momentul, matur şi responsabil, şi ca bonus îţi aduce surpriza integrării în aici şi acum a unei experienţe unice, neegalabile ca fiecare moment al vieţii, care ar putea fi excepţional, dacă îţi deschizi fiinţa pentru aşa ceva. Dacă însă ceea ce eşti te sperie, te angoasează, unicitatea ta nu mai este autentică.
Cuvântul are o putere magică, dărâmă ziduri şi clădeşte relaţii în care îţi aduci partea ta inimitabilă, dar dacă nu eşti în echilibru, conştient şi nu accepţi însuşirile, gândurile sau faptele care te diferenţiază, transformi unicitatea ca singurătate în suferinţă.
Şi percepţia ta asupra momentelor în care este o binecuvântare să fii solitar este deformată, apărând situaţia în care în loc să te bucuri de ceea ce se întâmplă, de întâlnirea cu celălalt, trăieşti cu teama că vei fi părăsit, abandonat. Teama nu are o relaţie directă cu realitatea, celălalt poate sau nu să intenţioneze aşa ceva în realitate.
Ce se întâmplă atunci? Sentimentele şi comportamentul tău nu mai sunt spontane, rolul tău este construit în jurul fricii şi nu în jurul a ceea ce simţi pentru el. Tu, prin unicitatea ta, te retragi în adâncurile inconştientului iar ceea ce laşi să iasă la suprafaţă este acel comportament forţat, impus, în care cauţi să fii în concordanţă cu ceea ce vrea celălalt. Dar nici măcar cu ceea ce aşteaptă celălalt, ci cu ceea ce crezi că s-ar vrea de la tine.
Când am învăţat să facem asta? Poate a existat o situaţie în relaţia părinte – copil, când mama sau tata, suficient de încărcat(ă) de dezamăgiri, sentimente de neputinţă sau înfrângere, îşi exprimă temerile sale, îţi transmite ceea ce simte.
El este părintele tău unic, cel mai important. Copil fiind, ţii la el pentru că este lumea ta unică. Atunci îţi inhibi şi apoi chiar îţi interzici să mai exprimi sentimentele tale autentice şi înveţi în timp să faci asta într-un mod inconştient cu tot ce crezi că simte sau gândeşte celălalt. Dar devine ceva natural, pentru că vine din interior, făcând tot posibilul să nu îi mai superi pe mama sau tata, pe profesori, sau pe oricare altă persoană importantă din viaţa ta, din teamă că ei te vor părăsi sau abandona şi în orice caz nu te vor mai iubi. Unicitatea devine atunci un lucru interzis, un lucru pe care nu ai voie să îl manifeşti.
Şi aici apare diferenţa între ceea ce eşti în fapt – unic prin ceea ce simţi, trăieşti, gândeşti şi social adecvat prin ceea ce adaptezi inconştient la ceea ce crezi sau ce percepi că vine de la celălalt (familie, şcoală, societate).
Dacă frica este prezentă în tine, atunci nu îţi rămâne decât să o consideri că făcând parte din viaţă, din tine. Concret, dacă îţi asumi ceea ce este în tine şi foloseşti un instrument simplu, cu o putere aparte – cuvântul – ceea ce te sperie iese la suprafaţă şi constaţi că nu este ceva înfricoşător, ci un sentiment drag, ceva care te atrage. Capacitatea de a pune în cuvinte atât viitorul, cât şi prezentul sau trecutul este una specială, care se învaţă.
Atunci când ai propriile tale decizii şi alegi din propriile opţiuni, nu mai ai acea nevoie de feedback: E bine? E corect? Nu trebuie să aleg/fac altceva?
Să-ţi asumi unicitatea înseamnă să-ţi asumi responsabilitatea şi în caz de reuşită şi de eşec. Aceasta este autenticitatea, diferită de aparenţa de responsabilitate dependentă de feedback, lipsită de consistenţă, plină de traume şi de forţă.
Descătuşarea unicităţii înseamnă asumarea adevăratului rol social, profesional, exprimarea personalităţii, a specificului tău. Ce este minunat în tot acest proces, pentru că este un proces şi nu o stare de fapt, este dinamica unicităţii tale, care se constituie permanent din tine, integrat în universul din care faci parte, asigurându-ţi resursele existenţei sănătoase pe toate planurile a fiinţei tale.

Bibliografie:

1. Allport Gordon Willard (1991), Structura Şi Dezvoltarea Personalităţii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
2. Brien O Maja (2009), Terapia integrativă. Ghid practic, Ed. Polirom, Iași
3. Mearns Dave și Thorne Brian, Consilierea centrată pe persoană în acţiune, (Bucureşti 2009) (Titlul original: Person-Centred Counselling în Action, 3ed. 2007);
4. http://www.centrupsihologie.ro/;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s