AIKIDO – SPORT? TERAPIE? AMANDOUA?

Andrei Bosancu

Elemente de psihoterapie se întâlnesc în orice tip de interacţiune din lumea care ne înconjoară. Uneori sunt mai lesne de observat, alteori mai greu. În sport există un cadru semi-formal, care ghidează sesiunile de antrenament, şi, în acest gen de cadru, interacţiunile pot fi analizate mai bine, pentru a se pune în evidenţă procesele psihice care stau la baza lor. Se pot identifica chiar şi similitudini dintre o şedinţă de antrenament în sală şi o întâlnire de formare terapeutică, de grup. Pentru a face acest lucru, voi face referire la Aikido, o artă marţială de origine japoneză, în care antrenamentele se ţin în grup, partenerii lucrând alternativ unul cu celălalt, în varianta de unu la unu, sau în grup de câte trei, sau mai mulţi, în funcţie de exerciţiu.
Efectele pe care le au antrenamentele de aikido, pe lângă cele evidente, fizice, se aseamănă cu cele pe care le are o psihoterapie de grup. Încrederea în sine este elevată, se dărâmă rezistenţe, se formează coeziunea grupului, din care îşi extrage fiecare membru sentiment de apartenenţa şi siguranţa şi integrare.
Conştientizarea proceselor psihice nu e evidenţiată şi se trece direct la asimilarea schimbărilor, fără a se explica ce se întâmplă psihic (în aikido). Dar ele sunt simţite oricum, chiar dacă asimilarea se face mai greu şi efectele sunt mai blânde asupra psihicului, decât dacă ar fi o conştientizare destabilizatoare, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori în psihoterapie. Dar în amândouă se învaţă noi metode şi tehnici de relaţionare şi adaptare la lume din jur, la realitatea „obiectivă” în care trăim cu toţii. Se zguduie tot, se dărâmă ce e instabil şi dăunător şi se consolidează ce rămâne în picioare, iar unde rămâne loc, se construieşte altceva, mai solid şi de mai mare folos în urmărirea scopului: adaptarea în aikido, iar în cazul psihoterapiei, vindecarea cursantului.
În ce priveşte cadrul de lucru, deosebirile sunt mai mult decât evidente. În Aikido, sala, dar mai ales saltelele au rolul principal, ele fiind locul de desfăşurare a oricărui tip de activitate.
În contrast, în terapia de grup, sunt scaunele aşezate în cerc.
Deşi atât de diferite între ele, şi saltelele şi scaunele au în comun rolul pe care îl îndeplinesc. În afară de faptul că protejează împotriva vătămărilor corporale care ar putea rezulta în urma rostogolirilor, proiectărilor şi trântelor, saltelele formează un spaţiu securizant, în care toţi cursanţii se apropie şi se deschid mai mult unul faţă de altul decât în oricare alt cadru.
La fel, scaunele, în afară că oferă confort pentru o activitate intelectuală prelungită, prin modul în care sunt aşezate, în cerc, aproape unele de celelalte, securizează spaţiul de lucru, şi apropie pe cei care participă la activităţile desfăşurate.
Lucrul în comun este esenţial. În Aikido, începe de la încălzire, unde cel care conduce antrenamentul îi va îndruma şi pe ceilalţi şi îi va susţine în efectuarea mişcărilor necesare. Fiind un sport de mişcare prin excelenţă, lucrul cu corpul şi contactul fizic între parteneri va fi inevitabil. Şi, deşi mişcările sunt diferite şi scopul în care sunt făcute este altul, impactul pe care interacţiunea nenaturală dintre doi oameni îl are este acelaşi, în ambele tipuri de grupuri.
Un exemplu concret ar fi cel din terapia de grup, în care cursanţii sunt invitaţi să se plimbe prin sală, cu mâinile relaxate pe lângă corp, pentru a lua în stăpânire spaţiul de lucru, urmat apoi de privirea în ochi a celorlalţi, pentru a stabili contacte nonverbale, apoi atingerea mâinilor, sau a umerilor, pentru încurajare, şi adresarea vorbelor pline de încărcătură emoţională.
Similar, în Aikido, elevii sunt învăţaţi şi încurajaţi să îşi schimbe constant locul de antrenament pe saltea, precum şi partenerii, dar asta pentru a provoca pe fiecare să se adapteze la noi condiţii de lucru, cu diverse tipuri de fizionomii, cât mai des, având contact fizic şi vizual aproape permanent, prin exerciţiile efectuate. La fel, contactul verbal se face prin strigăt – kiai –cu scopul de a ajuta la canalizarea energiei şi de a trezi în partener o ezitare în acţiune, care să fie exploatată. Impactul la nivel personal, al fiecărui membru din grup, la aceste genuri de acţiuni, este similar – apare sentimentul de ruşine şi ridicol, se activează rezistenţele, apar îndoielile, frica de necunoscut, de efecte, de un absurd aparent („cum să mă uit în ochii lui/ei şi să-i spun, hodoronc – tronc, că-s aici pentru el/ea?”; „cum să zbier la el/ea?” şi după, „să mă dau de-a dura pe aici, de faţă cu toţi?”). Aici, în ambele cazuri, rolul liderului este crucial – senseiul, sau terapeutul supervizor. La fel şi susţinerea şi încurajarea din partea lui. Şi, la fel de important, este şi suportul reciproc în cadrul grupului, şi sentimentul individual de apartenenţa.
Odată cu dezvoltarea de noi abilitaţi, cu asimilarea mai multor cunoştinţe, cu trecerea timpului, şi interacţiunea formală sau informală dintre membrii, în ambele tipuri de grupuri, fiecare individ începe să capete un grad din ce în ce mai mare de confort şi siguranţa, în cadrul format. Descoperirea şi dezvăluirea vulnerabilităţilor, în ambele cazuri, devin instrumente de învăţare şi elevare, vulnerabilităţile şi starea de vulnerabilitate fiind trăite şi împărtăşite direct, discutate, conştientizate şi depăşite, cu ajutor reciproc.
Chiar dacă într-un caz este vorba de o vulnerabilitate psihică, iar în altul de una pregnant fizică, zidurile de protecţie personală, ce trebuiesc dărâmate, pentru a învăţa, se întâlnesc la nivel psihic, şi acolo este şi impactul prim.
Ambele practici ating dimensi-uni mai înalte ale existenţei, atât Aikido, cât şi formarea psihoterape-utică.
Pe măsură ce sunt “practicate” mai mult timp, dezvoltă în cursant noi principii de viaţă, mai profunde şi mai empatice, moduri de comportament mai adecvate/adaptate realităţii fizice şi psihice înconjurătoare, şi chiar şi conturează credinţe. Aikido are aportul mai mare asupra încrederii corporale şi a capacităţilor proprii, fizice şi mentale, bazându-se pe adaptabilitate. Terapia de grup îşi aduce contribuţia în clarificarea şi liniştirea vieţii interne, psihice, prin propria descoperire şi prin creşterea încrederii de sine.
Abordându-le integrativ, complementar, aportul benefic pe care o practică îl poate aduce este susţinut şi întărit de cealaltă – anxietăţile, grijile şi problemele devin mai uşor abordabile, şi la fel şi depăşirea lor cu succes, iar energia consumată în gânduri şi dispoziţii negative este canalizată creativ, în lucrul cu corpul şi mintea. Într-un fel, cele două formează o singură cale spre un ideal râvnit încă din antichitate – minte sănătoasă, în corp sănătos!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s